Schița de Profil al Mamei care Își Crește Singură Copilul cu Dizabilități Grave

Argument

Motto:

“Nu pot să-ţi dau nimic care să nu existe deja în interiorul tău”

Nu-ţi pot propune alte imagini decât ale tale.

Eu te ajut să faci vizibil propriul tău Univers”

Herman Hesse

Trăim într-o lume diversă, unde datorită goanei după realizări şi împliniri de altă natură, priorităţile au altă poziţionare. Şi totuşi, vine o vreme când vrei altceva. Inevitabil dorinţa de a avea o familie apare, şi crezi cu ardoare că, devenind o realitate, acesta va deveni Universul tău.

În urma aniilor care au trecut, flacăra dorinţei de a avea copilul meu s-a aprins. Astfel, dorinţa de-a avea „cel mai frumos” şi ”cel mai deştept” copil, pe care să-l pot păstra şi ocroti cu braţele mele, am considerat-o darul cel mai de preţ primit vreodată. Intregul Univers mi-a dăruit miracolul vieţii. Acest moment memorabil nu poate fi uitat nicicând: o fire plăpândă, care a ales să-mi stea pe braţe să-i fiu alături, suport şi sprijin de-a lungul vieţii ce va urma. Însă miracolul meu fusese trunchiat, spulberat la scurt timp, şi nu uşor mi-a fost să înţeleg acest tribut plătit pentru dorinţă mea. Copilul meu sosit mult prea devreme în această lume, s-a transformat în bucuria şi totodată durerea mea. Imaginea ideală a copilului mult dorit, sosit altfel de cum mă aşteptam cum se aşteaptă părinţii în general, mi-a aratat doar un suflet scindat, care va trebui să îşi facă loc într-o lume în care chiar şi proprii părinţii se tem pentru ei că vor fi primiţi cu indiferenţă, uneori cu ostilitate şi etichetaţi din faşă. Eu însămi l-am privit cu teamă, atunci când nu reuşeam să îi împac frustrările şi nemulţumirile, manifestate prin gesturi şi lacrimi. La fel de nedumerită eram când el râdea şi nu reuşeam să întrevăd motivul bucuriei, sau ce anume îi determină acele trăiri şi cum le-aş putea păstra, pentru, ca în momentele de cumpănă, să i le readuc şi să-i pot pot alunga supărarea. Încercam să înţeleg, prin puţinele monosilabe rostite ce vrea să-mi spună, şi cum să ajung la înălţimea lui. Mă durea orice tristeţe din chipul lui şi parcă ochii lui mă întrebau „tu chiar nu pricepi ce vreau?” Tăceam, îl priveam încercând să pătrund „în lumea lui”.

Mult mai tarziu am înţeles cât de superficiali suntem noi, spre deosebire de ei, câtă sensibilitate există în trăirile lor, cât de mici şi firavi suntem noi. Am înţeles că trebuie să am răbdare cu mine însămi, pentru a putea elimina „graba interpretativă” şi pentru a genera copilului „dorinţa de schimbare şi dialog afectiv”.

Astăzi, acum pentru mine această temă este o invitaţie la autocunoaştere, la autodesăvârşire. În rolul meu de mamă, este nevoie de răbdare fermă, dar neîncăpăţânată. doar prin blândeţea şi imaginativă pot să găsesc drumul spre el. Tot căutând răspunsuri, în cartea lui Matei Călinescu, „Portretul lui M” am aflat că „fiecare copil este rezultatul unei trageri la sorţi” şi-am înţeles că nu voi putea schimba întreaga lume într-o societate empatică, în persoane tolerante, însă va fi nevoie să pot face schimbări la mine. Acceptând situaţia, căutând curajul, găsind încrederea necesară în propriile-mi forţe voi putea înfrunta problemele de zi cu zi. De unde să încep, a fost o primă întrebare pe care mi-am adresat-o. Aceasta mi-a adus răspunsul, dictându-mi: „Păşeşte! pe calea Cunoaşterii şi Marele Timp îţi va deschide poarta spre Înţelegere, Răbdare, Acceptare”.

În societatea noastră, încă mai regăsim o insuficienţă a educaţiei cu care părinţii trebuie să lupte, o insuficientă mobilizare a serviciilor sociale care ar trebui să ofere sprijin acestor familii, care de multe ori întâmpină o situaţie economică precară. Aceasta îi determină pe unii părinţi să simtă asiduu o povară în ceea ce cândva prezicea miracolul propriei lor vieţi. Sunt mame ce îşi îndeplinesc rolul cu responsabilitate deplină, însă puţin este cunoscut faptul că acest lucru conduce la diminuarea propriilor nevoi şi la renunţări în ceea ce priveşte viaţa de cuplu, viaţa socială, cariera profesională.

Doresc ca prin acest studiu să contribui la identificarea unor caracteristici specifice mamelor care au copii cu dizabilităţi, dar care au un sprijin din partea partenerului de cuplu, faţă de cele mai puţin avantajate de viaţă, care înfruntă aceeaşi problemă dar singure.

Deoarece eu la rândul meu mă confrunt cu această dificultate singură, sunt direct interesată să studiez aceste diferenţe, gândindu-mă că astfel reuşesc să identific dacă şi în ce măsură un singur părinte poate substiui şi rolul celuilalt părinte. Ca om şi ca mamă al unui copil cu deficienţe,te zbaţi şi te frămânţi şi,oscilezi între hazard şi Dumnezeu.Unii nu cred,alţii cred că înţeleg iar alţii consideră că fiecare avem o cruce, un destin, şi în final toţi suntem datori cu-o moarte. Moartea care de fapt e mişcarea, legea implacabilă a Universului, înţeleasă ca formă de existenţă a materiei îmbrăţişează toate schimbările şi procesele care au loc care au loc în Univers, începând cu simpla deplasare şi terminând cu gândirea. „Este adevărat că patina timpului muşcă neîncetat din această imagine,dar nu o poate risipi în totalitate,căci moartea distruge numai ceea ce nu merită a fi conservat” medita prof.dr.Anca Munteanu (2004,pag.210.)

Ontogeneza prin prisma vieţii spirituale ne dezvăluie că bagajul cu care vine copilul pe pământ este de două feluri:spiritual,din lumile superioare fiind cel esenţial şi ereditar.

Cel care îi conferă doar pelerina materială necesară vieţii pamântene.Această cunoaştere ne va aduce un răspuns la frământările,la întrebările noastre, neclarificate încă.

Ca mame, ca părinţi, noi trebuie să fim recunoscători că am fost aleşi să procreem şi să creştem micuţul,avem misiunea şi responsabilitatea să veghem asupra lui până când îşi va lua zborul să-l ajutăm cu iubire sinceră şi nemărginită pentru a deveni o fiinţă ”liberă”. Să ne gândim ca la o misiune nobilă pentru faptul că ni s-a încredinţat îndrumarea unui „spirit” dintr-un trup pamântean că suntem singurii care putem ajuta copilul să descopere şi să dezvolte acel „ceva” adus de fiinţa lui din lumea spirituală. Exemplul personal şi înţelegerea deplină îmbrăcate în mantaua iubirii,a gingăşiei şi a dragostei nemărginite vor ajuta copilul să devină o fiinţă liberă.Căci trupul fizic e doar un mijloc de exprimare a suferinţei din corpul lor sufletesc,tocmai pentru a fi accesibil mijloacelor noastre de percepţie. Metaforic, copilul e floarea rasăritului,ce ne luminează chipul,ne încântă sufletul,alungă tristeţile noastre călăuzindu-ne la rându-i paşii în traiul pământesc

Chiar dacă prezintă anumite dizabilităţi, orice copil merită să primească acelaşi confort emoţional,să se simtă dorit şi înţeles pentru nevoia lui cea mai mare de a fi iubit, chiar si atunci cand unul dintre părinţi alege un alt drum.

Copilul trebuie privit întotdeauna ca o fiinţă căruia îi datorăm respect.

Capitolul I

CADRUL TEORETIC

1. Familia: Cadrul social şi psihologic al dezvoltării

1.1. Prezentarea generală a familiei

Familia, matrice definitorie a existenţei umane, viaţa în doi înţeleasă ca dialog şi comunicare, procreativă, interacţională valorică, morală şi educativă întemeiată în aproape toate societăţile prin căsătorie sau cel puţin „uniune liberă”, rămâne în atenţia cercetătorilor din diferite domenii precum o problemă insuficient cunoscută şi cu un grad considerabil de imprevizibil în evoluţie. Acest imprevizibil în domeniul relaţiilor conjugale are adesea consecinţe psihologice, educaţionale, patologice şi sociale de larg ecou, fapt ce impune limitarea imprevizibilului şi direcţionarea lui spre viaţa de familie. Pentru extinderea previzibilului este necesară cunoaşterea factorilor care întreţin armonia,dizarmonia conjugală,stabilitatea ori instabilitatea unei căsătorii adică reuşita sau eşecul marital.

Cum de un el şi o ea decid a-şi uni destinele, par realizaţi şi nici nu concep ideea de a trăi singuri, îşi doresc copii şi rămân până la sfârşitul vieţii împreună în timp ce alţii îşi arată decepţiile trăite în căsnicia lor, şi caută să scape de relaţie, ori îşi pun o mască simulatoare a fericirii în doi. Pentru aceştia din urmă căsnicia devine dramă iar copiii devin povara existenţei lor. Întrebările apărute răman în aşteptarea răspunsurilor de elucidare ce pot sosi numai printr-o abordare psihologică, psihosocială şi terapeutic-educaţională.

1.1.1. Definiţii ale familiei

Enigma „vieţii în doi” nu poate fi descoperită decât pornind de la premisele uniunii erotice şi ulterior conjugale.”Orice angajament personal şi în primul rând cel conjugal rezultă dintr-o conştientă deliberată, dar emană în cea mai mare parte din dorinţele şi afinităţile inconştiente „reperate” în persoana celui ales.L.Collona (apudI.Mitrofan,1988).