Sistemul psihocomportamental al elevului în activitatea de învățare în școală - diferențe individuale

1. Rezumat.

Lucrarea de faţă tratează diferenţele individuale care apar în rândul elevilor şi care au un aport semnificativ în ceea ce priveşte capacitatea de învăţare a fiecărui elev în parte.

Diferenţele individuale se referă la paternurile individuale şi de creştere, aptitudini , interesele elevilor, independenţă sau dependentă în procesul învăţării, inteligentă, creativitatea, stilurile şi strategiile de învăţare specifice fiecărui elev sau personalităţii, în parte.

De remarcat sunt şi unele trăsături de personalitate care îi fac pe elevi să se comporte şi să înveţe diferit în şcoală. Aceste subdiviziuni ale personalităţii care prezintă un grad de diferenţiere ridicat sunt temperamentul, atitudinile, stima de sine şi caracterul.

Învăţarea şi stimă faţă de propria persoană sunt stimulate când individul dezvoltă relaţii bazate pe respect şi consideraţie cu alţi indivizi care le recunosc potenţialul, le apreciază sincer talentele unice şi îi acceptă ca indivizi.

Învăţarea este facilitată de interacţiuni sociale şi de comunicarea cu ceilalţi indivizi în cadrul unui mediu instrucţional flexibil, eterogen,în ce priveşte vârsta, cultură, influenţa familiei etc. şi care poate fi adaptată.

Pentru o bună înţelegere a acestor constructe am definit în mod suscint sistemul psihic uman, sistemul psihocomportamental, procesul instructiv-educativ şi învăţarea şcolară.

Cert este că elevul se străduieşte să construiască reprezentări semnificative şi coerente pe baza cunoştinţelor sale, indiferent de cantitatea şi calitatea informaţiei existente.

2. Introducere.

2.1 Înţelegerea termenilor.

Învăţarea şcolară este reprezentată de acele modificări de comportament produse în condiţiile experienţei şcolare dirijate şi controlate în conformitate cu anumite scopuri şi un anumit ideal.

Învăţarea este un proces activ, volitiv şi mediat intern. Este un proces de descoperire şi construire a sensului pornind de la informaţii şi experienţe filtrate în mod unic de percepţia, gândirea şi afectele fiecărui elev (McCombs & Whisler, 1997, p.4).

Procesul instructiv- educativ constă în proiectarea şi realizarea activităţii educative ţinându-se cont de particularităţile de vârstă ale elevilor cu care se luceraza cât şi de particularităţile individuale ale fiecărui elev. Profesorul trebuie să cunoască particularităţile individuale ale elevilor nu în vederea minimizări diferenţelor pentru a modela o “persoană” eficienta, ci în sensul cultivării acestora pentru a modela o diversitate de personalităţi creatoare orientate spre dezirabilitate şi progres social.

Modul de predare îl plasează pe elev în rol central în procesul de învăţare îl instruieşte pe acesta să selecteze şi să abordeze secvenţial activităţile şi materialele cu care lucrează (individualizare); facilitează elevilor să-şi asume responsabilităţi şi să se ajute reciproc (interacţiune); un astfel de curriculum combină materii simbolizate şi simbolizante, astfel încât elevul să poată sintetiza în mod eficient structurile învăţate (integrare). (Moffett & Wagner, 1992, p.24).

În desfăşurarea activităţii de învăţare în şcoală o importanţă deciziva o are personalitatea actorilor în câmpul şcolar (elev şi profesor). Elevul se implică în activitatea de învăţare un doar cu gândirea, memoria sau atenţia ci şi cu o altă structură psihică, care le intregreaza pe acestea fără a se reduce de ele: personalitatea. (Negovan, 2008, p. 65)

Personalitatea este definită în dicţionarul de psihologie Larousse ca element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenfiaza de o altă persoană.

Fiecare individ are particularitttile sale intelectuale, afective şi conative (cu referire la voinţa, la temperament), al căror ansamblu organizat determină personalitatea. Fiecare om este totodată asemănător cu ceilalţi membri ai grupului şi diferit de ei prin amprentă unică a trăirilor sale. Singularitatea sa, fracţiunea cea mai originală a Eului său, constituie esenţa personalităţii sale,condiţiile psihologice jucand un rol considerabil în elaborarea acesteia. (Larousse, 1998 , p. 231)

Sistemul psihocomportamental are funcţia de a asigura adaptarea fiinţei umane la mediu.

Sistemul psihic uman poate fi caracterizat ca un sistem deschis, hipercomplex, dinamic şi probalist, capabil de autoreglare conştientă şi transformare creatoare a mediului extern şi intern. Sistemul psihic uman tinde spre autoorganizare pentru menţinerea stabilităţii interne şi a echilibrului cu mediul său , întregul comportament mediat de acest sistem fiind inscriptibil activităţii adaptive. (Carcea, 2001 , p.20)

Între comportament şi psihic există o strânsă unitate, în sensul că, actele comportamentale, acţiunile efective ale unei persoane, observabile din exterior, sunt interiorizate şi transformate în acte subiective, deasemenea, actele subiective interne, se exteriorizeraza şi devin acte comportamentale.

Complexitatea psihicului copiilor, al relaţionării şi comunicării dintre adulţi şi copii fie ei părinţi sau profesori, în raporturile de instruire şi educare, de influenţare, au fost evidenţiate de toţi marii sciitori din toate timpurile. (Huditeanu, 2002, p 139)