Socializarea progresivă a preșcolarului sub influența activităților din grădiniță

Introducere

Întreaga dezvoltare, ca şi condiţia umană însăşi, sunt inundate şi stimulate de procesele de socializare prin care se constituie integrarea socială şi identitatea persoanei. Influenţele se exercită asupra copilului mai întâi prin familie şi mai ordonat şi sistematic cu ajutorul instituţiilor de învăţământ, prin viaţa socială, în ansamblu, ca factori ce concură în a-i oferi modele de conduită, clişee de apeciere şi reacţii, opinii şi cunoştinţe despre tot ceea ce îl inconjoară.

Copilul, ca adult în devenire şi nu ca adult în miniatură, posedă însuşiri specifice datorate în primul rând vârstei şi apoi faptului că fiecare individ al speciei umane este unic, însuşiri care se vor transforma în comportamente adaptate sau inadaptate, în funcţie de calitatea influenţelor exercitate asupra lui. Deprinderile cu care copilul se naşte şi se dezvoltă sunt influenţate de anumite experienţe, pe măsură ce acesta se maturizează iar vulnerabilitatea sau vivacitatea înnăscută a lui interacţionează cu caracterul facilitator al mediului înconjurător. Un mediu puternic facilitator este acela unde copilul are părinţi iubitori şi sensibili şi este prevăzut cu experienţe bogate şi stimulatoare astfel încât consecinţele favorabile vor apărea în cazul acestui tip de mediu ambiental, în timp ce copilul crescut într-un mediu sărac, nesatisfăcător va trăi un dezavantaj enorm. Mediul familial este cel mai direct legat de dezvoltarea armonioasă a copilului, având rol decisiv în devenirea copilului iar în condiţiile în care satisface permanent nevoia de suport afectiv şi pe cea de protecţie şi oferă premisele pe baza cărora se vor structura modelele psihologice şi sociale va reuşi să valorifice total potenţialul biologic al copilului. Este sistemul în care copilul are experienţe, observă modele sau pattern-uri de activităţi şi interacţiuni, se dezvoltă în cadrul raporturilor dintre membrii familiei.

Rolurile pe care le îndeplinesc părinţii, în principal afective şi comunicaţionale şi mai ales prin intermediul mamei, creează condiţiile ulterioare de acţiune ale educatorilor, ale celor ce vor influenţa, la rândul lor, dezvoltarea ulterioară a copilului. Importanţa acestor roluri rezidă din faptul că fiinţa tânară îşi însuşeşte tot ceea ce observă în jurul său, manifestările sale de comportament fiind replici la modelele de comportare, tipurile de acţiune şi de comunicare realizate în familie astfel încât conduitele copilului vor fi dependente de valorile, trebuinţele şi normele pe care le manifestă părinţii, ca principali arhitecţi ai fiinţei sociale a copilului. Părinţii au rolul de a modela, pentru el, realitatea obiectivă, selectând aspectele care vor fi transmise, constituindu-se ca un filtru între copil şi realitate şi îi asigură, prin răspunsurile lor, cadrele optime pentru a se dezvolta şi învăţa. Intervenţia părintelui ca factor de dezvoltare ajută copilul să-şi dezvolte deprinderi adecvate de interacţiune socială în primul rând prin satisfacerea nevoilor fizice şi emoţionale, prin pregătirea terenului pentru comunicare, permiţându-i să încerce lucruri de care încă nu este capabil, adaptând o activitate specifică astfel încât să-i poată face faţă şi, în special, acţionând ca bază de date pentru copil, fapt care îl ajută pe acesta să-şi organizeze informaţia şi să elaboreze planuri.

Sociabilitatea, ca trăsătură ce are capacitatea de a facilita adaptarea, se dezvoltă prin unificarea a numeroase deprinderi specifice, care au aceeaşi semnificaţie adaptativă generală pentru persoană, asfel încât sociabilitatea se structurează în funcţie de condiţiile mediului exterior. Copilul prescolar manifestă o intensă sociabilitate, o puternică dorinţă de contact social dar el nu este sociabil în general ci învaţă, prin unităţi specifice de învăţare, să ajungă la un comportament adaptativ şi expresiv. Se poate afirma astfel că evoluţia copilului este marcată de interacţiunile între el, ca individ în dezvoltare şi ceilalţi, de interesul pe care începe să-l arate faţă de alţii, cu care descoperă că poate acţiona împreună. Grădiniţa asigură lărgirea experienţei personale dar mai ales condiţiile unei activităţi sociale bogate, variate, în care şi prin care copilul va reuşi să preia iniţiativa contactului social mai frecvent, poate, decât adultul, va elabora relaţii de încredere în ceilalţi şi va conştientiza locul şi rolul său în cadrul colectivităţii.

Prin prezenta lucrare am dorit să evidenţiem măsura în care activităţile desfăşurate în cadrul grădiniţei influenţează sociabilitatea, ca şi capacitate asociativă care îl determină pe copil să fie capabil să trăiască în asociere permanentă cu ceilalţi, să fie capabil de relatii prietenoase şi, în special, să dorească să întreţină legături cu semenii săi, implicându-se cu plăcere în această antrenare şi căutare de contacte şi relaţii sociale.