Specificul Dezvoltării Principalelor Trăsături de Personalitate la Puberul cu Deficiență Mintală Comparativ cu Puberul cu Intelect Normal

CUVÂNT ÎNAINTE

Problema deficienţei de intelect a prezentat un mare interes pentru mine încă din primii ani de facultate , atunci cand am si luat contact cu această disciplină. Cauzele care duc la acest handicap, dar mai ales posibilităţile recuperative şi educative ale persoanelor cu această deficienţă m-au făcut să acord o mare importanţă acestei arii din psihopedagogia specială.

In anii universitari ce au trecut am avut ocazia de a efectua o perioada de practica de specialitate la “Şcoala Speciala Nr. 1” din Constanta. Acolo am avut ocazia de a interacţiona cu persoanele ce prezintă aceste dizabilităţi. Am realizat că uneori este mai dificil să comunici cu un copil cu deficienţă mintală severă decât cu un copil cu surdo-cecitate. Este extrem de dificil să îl înţelegi, să te faci înţeles şi, mai ales, să obţii rezultate pedagogice şi terapeutice. Trecând peste aceste piedici pe care mi le-am închipuit doar până a mă lovi de ele, am încercat să văd care ar fi lucrurile care îi separă pe puberii normali de cei cu deficienţă mintală. Am sesizat destul de repede că personalitatea acestor copii este structurată diferit şi se dezvoltă diferit, într-un ritm aparte. Şi atunci a aparut în mintea mea întrebarea: Cât de diferită şi în ce fel este diferită personalitatea acestor copii?

Datorită profesorilor care m-au îndrumat şi învăţat, carora vreau să le mulţumesc pe această cale, acest domeniu, al psihopedagogiei speciale a început să capete contur. În cele cateva luni în care am avut şansa de a lucra cu aceşti copii speciali, cunostinţele mele teoretice au dat roade si am putut astfel să ajung la tema acestei licenţe. Consider că această lucrare, „Specificul dezvoltării principalelor trăsături de personalitate la puberul cu deficienţă mintală comparativ cu puberul cu intelect normal”. este un punct de plecare în studiile mele viitoare. Desigur că nu a fost posibil să analizez miile de trăsături de personalitate existente, dintre care multe nici nu se regăsesc sau sunt slab reprezentate în sistemul de personalitate al puberului cu intelect deficitar. M-am oprit asupra a patru trăsături de maximă importanţă, evaluate cu testul A.P.R. creat de Carl Rogers: valoarea de sine, adaptarea socială, adaptarea la viaţă şi la cerinţele familiei, interesele şcolare şi profesionale.

Am încercat astfel să rezum trăsăturile majore ale acestor diferenţe dintre puberul normal şi cel cu deficienţă. Acestea indică, prin generalizare, problemele specifice în dezvoltarea calitativă şi cantitativă a personalităţii celor două categorii de subiecţi analizate. Pe baza stabilirii acestor diferenţe putem să identificăm şi să aplicăm cele mai potrivite şi mai eficente mijoace educative şi recuperative, în vederea dezvoltării maximale, a adaptării şi integrării acestor subiecţi cu cerinţe speciale.

În speranţa că această lucrare va putea să însumeze cunoştinţele acumulate în aceşti patru ani de studii, ţin să mulţumesc încă o data profesorilor care m-au instruit şi care şi-au adus aportul la viitoarea mea formare profesionala. De asemenea vreau să adaug că doar cunoştinţele mele teoretice le-au putut dezvolta pe cele practice şi că aceşti patru ani petrecuţi în această facultate au reprezentat cu adevarat bazele formării mele profesionale.

Constanta iunie 2008

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND PERSONALITATEA, DEFICIENŢA MINTALĂ ŞI VÂRSTA PUBERTĂŢII

I.1. SISTEMUL DE PERSONALITATE

I.1.1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE PERSONALITATE

Emil Verza (1990) afirmă că „aproape că nu există lucrare de psihologie care explicit sau implicit să nu se refere şi la unele aspecte ce ţin de structura personalităţii”. Cu toate acestea, conceptul de personalitate este unul din cele mai controversate. Asemeni altor concepte care au drept referinţă omul şi conceptul de personalitate ridică probleme de definire şi circumscriere cognitivă. Se consideră că „o definiţie clasică a personalităţii prin gen proxim şi diferenţă specifică probabil că nici nu este posibilă. Cel puţin la ora actuală nu putem avea pretenţia de aşa ceva” (M. Golu, 1993).

Majoritatea celor care s-au ocupat de studiul personalităţii umane sunt de acord că termenul personalitate derivă din cuvântul persoană care, la origine (persona – latina antică), semnifica masca folosită în teatrul antic. Ulterior, termenul „personalitate” a dobândit şi alte sensuri având astăzi, în mai toate limbile, un înţeles polisemantic.

J. Stoetzel (1963) identifică patru sensuri ale termenului personalitate şi anume:

a. aspectul exterior al omului, amintind de sensul originar al cuvântului, acela de mască;

b. rolul jucat de actor, sau de om în viaţa cotidiană, funcţia îndeplinită de el în societate;

c. actorul sau persoana care joacă rolul, omul cu toate caracteristicile sale, inclusiv cele morale, care îndeplineşte o funcţie socială;

d. ceea ce determină (şi conferă) valoarea omului, calităţile sale, capacităţile de acţiune ale acestuia.

Conceptul de „personalitate” desemnează individualitatea umană ca ansamblu unitar, structurat ierarhic, al trăsăturilor şi manifestărilor psihocomportamentale, persoana umană considerată în contextul social în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea, evaluată după criterii (standarde) valorice.

G.W. Allport (1936) a colectat împreună cu H.J. Odbert peste 48 de definiţii ale personalităţii. Allport vorbeşte de două modalităţi principale de definire a personalităţii ca realitate psihologica, de două tipuri de definiţii:

a. definiţii de tip „omnibus” sau „sac cu cârpe”, care includ în structura personalităţii elemente diverse, înnăscute şi dobândite (precum dispoziţii, impulsuri, tendinţe, dorinţe, instincte, etc.) fără să fie însă evidenţiată şi menţionată, în mod expres, necesitatea integrării lor într-o structură de ansamblu, unitară şi coerentă;