Stima de Sine Echilibrată - Premisa unei Vieți Normale

Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înşine în raport cu propriile aşteptări şi cu ceilalti şi este direct proporţională cu conştientizarea valorii noastre. Fiecare fiinţă umană este unică şi are o valoare care merită să fie respectată. Ea are un rol esenţial în echilibrul nostru psihic: atunci când este înaltă şi stabilă conduce la acţiuni eficiente, ne ajută să facem faţă dificultăţilor, să avem performanţe, pe când o stimă de sine instabilă poate conduce la inadaptare, frustrări, eficienţă scăzută.

Cercetarea noastră porneşte de la ipoteza potrivit căreia adolescenţii surzi şi hipoacuzici au o stimă de sine mai scăzută decât cea a adolescenţilor auzitori.Rezultatele cercetării urmăresc să confirme ipoteza şi să semnaleze faptul că adolescenţii surzi trăiesc o dramă dacă nu sut ajutaţi să-şi valorifice potenţialul real pe care îl au. În loc să fie integraţi în societate şi să ofere acesteia întregul potenţial de care dispun, ei sunt “condamnaţi” să trăiască izolaţi, sunt ridiculizaţi şi consideraţi, de cele mai multe ori, limitaţi din punct de vedere intelectual, între ei şi restul societăţii ridicându-se un zid de prejudecăţi şi lipsă de empatie.

Stima de sine

Termenul de stimă de sine este parte componentă a limbajului uzual, toată lumea pare să ştie în ce constă. Cu toate aceste, în psihologie nu nu există încă o suprapunere perfectă a părerilor specialiştilor, deoarece termenul este utilizat cu trei conotaţii diferite:

A) Stima de sine globală - părerea pe care o persoană o are despre sine; cei cu stimă de sine ridicată se iubesc pe sine, cei cu stimă de sine scăzută se autocompătimesc sau sunt instabili în ceea ce priveşte sentimentele faţă de sine;

B) Evaluarea de sine - este termenul utilizat pentru a exprima felul în care o persoană îşi autoevaluează aptitudinile şi calităţile; din acest punct de vedere cei cu stimă de sine ridicată se consideră pe sine ca având mai multe calităţi decât ceilalţi, iar cei cu stima de sine scăzută se văd mai prejos decât alţii;

C) Sentimentul de valoare proprie - se referă mai degrabă la anumite momente încărcate emoţional, rezultat al unei anumite situaţii resimţite puternic cum ar fi un important şi neaşteptat premiu în plan profesional sau un divorţ (Brown, p.192).

Francezii îi dau o conotaţie mai afectivă, mai voalată, numind-o „amor propriu” (Lelord şi Andre, 2003b, p.7).

Verbul „a estima” provine din limba latină: „oestimare”, „a evalua”, şi are o dublă semnificaţie: „a determina valoarea” şi „a avea o părere despre”.

Dacă ne întrebăm cât de importantă este stima de sine pentru fiecare dintre noi, trebuie să avem în vedere că persoanele care au o stimă de sine echilibrată sunt de regulă persoane care au rezultate profesionale deosebite, acceptă sarcinile şi provocările cu responsabilitate, sunt mândri de ceea ce sunt şi ceea ce fac, şi, în acelaşi timp, sunt toleranţi, îi respectă pe ceilalţi, iubesc şi ştiu să se facă iubiţi şi ştiu să-şi trăiască şi să-şi preţuiască viaţa.

Părinţii, educatorii, oamenii de afaceri şi politicienii sunt preocupaţi de o dezvoltare armonioasă a copiilor şi tinerilor şi recunosc importanţa pe care o are personalitatea umană pentru a atinge performanţe sau doar pentru a duce o viaţă lipsită de griji.

Există, din păcate, şi situaţii când o bună stimă de sine este înţeleasă greşit şi sunt încurajate comportamente, cum sunt egoismul, narcisismul, aroganţa, care nu reprezintă decât o exacerbare a conceptului, fiind consecinţa acordării unei prea mari importanţe unor componente ale stimei de sine în detrimentul altora. Acestea sunt manifestări care, mai degrabă, alcătuiesc o mască în spatele căreia se ascunde o persoană cu stimă de sine scăzută, chiar timidă.

Probleme cum sunt alcoolismul, sinuciderile, drogurile, violenţa, abandonul şcolar rezultatele şcolare sub posibilităţile reale ş.a. îşi au rădăcinile în dezechilibrul stimei de sine.

Un obstacol în calea cercetărilor acestui concept, a naturii sale, a fost şi faptul că a fost abordat din perspective diferite. O parte dintre cercetători au considerat că este vorba despre un proces de dezvoltare psihodinamic, alţii l-au privit ca o problemă cognitiv comportamentală, iar psihologia socială îl consideră o problemă de atitudine. În cele din urmă, s-a ajuns la un consens care recunoaşte că stima de sine conţine elemente cognitive, afective şi comportamentale. Având în vedere dimensiunile sale multiple, se poate afirma că stima de sine este destul de dificil de definit. Cu atât mai mult cu cât, deşi aparent, este stabilă, ea poate fluctua, îngreunând măsurătorile şi umbrind rezultatele cercetărilor.

Stima de sine este una dintre nevoile psihice de bază ale omului. Nivelul sau lipsa acesteia are impact asupra tuturor aspectelor majore ale vieţii: gândire, emoţii, speranţe, valori, alegeri, scopuri. Abaterile de la o stimă de sine echilibrată pot duce la probleme psihice, care, la rândul lor, pot afecta nivelul acesteia, dovedind faptul că între ele există o relaţie reciprocă.

În ultima sută de ani, conceptul de stimă de sine a evoluat de la o idee timidă la una dintre cele mai importante şi prolifice concepte din cercetarea psihologică, psihoterapie sau subiecte de discuţii cotidiene. Nivelul înalt al stimei de sine înseamnă persoane înzestrate cu calităţi, performanţe academice (cf. Dukes şi Lorch, 1989, apud Steven Ward), copii bine educaţi (cf. Buri, Kirchner şi Walsh, 1987, apud Ward), căsnicii fericite (cf. Thornstam, 1992, apud Ward), în timp ce o stimă de sine scăzută poate duce la sinucideri (cf.Chouquet, Kovess şi Poutignat, 1993, apud Ward), sarcini la adolescente (cf. Crockenberg şi Soby,1989, apud Ward), infracţiuni (cf. Lowenstein, 1989, apud Ward).