Stresul în unitățile militare

Argument

“Arta supremă a războiului este de a înfrânge inamicul fără lupte.”

Sun Tsu

Stresul, în condiţiile societăţii actuale, se conturează ca o adevărată problemă socială, încetând demult a fi un fenomen cu manifestare singulară sau a deţine doar o semnificaţie personală. În ultimii treizeci de ani se remarcă, pe baza tributului şi a consecinţelor generate de stres în diferite situaţii de viaţă sau de muncă, numeroase cercetări dedicate acestui fenomen.

Am ales a trata specificul stresului în organizaţia militară pentru că, în cadrul armatei şi, în special, pe câmpul de luptă, stresul prezintă o importanţă aparte, printre alte aspecte, influenţând negativ moralul trupelor şi diminuând capacitatea de luptă a militarilor şi a unităţilor. În mediul militar, atât un război de durată sau unul scurt, dar de mare intensitate, cât şi situaţiile de pregătire pe timp de pace sunt situaţii stresante pentru cei care participă la astfel de activităţi.

Se remarcă, odată cu anul 1990, mutarea accentului de pe misiunile de luptă tradiţională pe misiunile de impunere/menţinere a păcii, destinate limitării conflictelor religioase sau interetnice din diverse zone ale lumii. În acest caz apar probleme care vizează aspectul naţionalităţii, numeroşi militari angajaţi în astfel de misiuni fiind de naţionalităţi diferite, uneori concentraţi la distanţe foarte mari de ţările lor de origine, în medii de viaţă noi pentru ei.

Lupta modernă are drept caracteristici: varietatea, continuitatea, complexitatea şi intensitatea acţiunilor. În acest tip de misiuni apar situaţii neprevăzute, iminenţa pericolului antrenând psihicul la maxim şi generând un grad ridicat de stres. Misiunile de luptă, desfăşurate în orice moment al zilei şi în orice condiţii meteorologice. pe orice formă de teren, reclamând o tehnică de luptă tot mai sofisticata, presupun de la participanţi tot mai multe aptitudini şi atitudini specifice.

În ultimii ani s-a încercat atât o reapreciere a concepţiilor privind rolul factorului uman în razboi, cât şi o revizuire a practicilor de limitare a pierderilor umane, în special a celor de ordin psihologic

I. Conceptul de stres psihic

Conceptul de stres a fost interpretat diferit de la autor la autor. Termenul evocă tensiunea, constrângerea impusă unei structuri mecanice, în acest sens J. Delay vorbind despre o “stare de tensiune acută a organismului obligat să-şi mobilizeze apărările pentru a face faţă unei situaţii ameninţătoare” (Larousse, 2006).

Stresul se defineşte drept orice acţiune sau grup de condiţii, în care un individ nu reacţionează în mod corespunzător sau reacţionează numai cu preţul uzurii sa oboselii excesive a organismului. Dintr-o altă perspectivă, stresul reprezintă o situaţie de alertă care mobilizează organismul pentru a răspunde, a rezista unei ameninţări sau unei solicitări (Sîntion, Papari, 2000). Se poate aprecia astfel faptul că stresul este o relaţie utilă, cu următoarele efecte: punerea organismului în situaţia de alarmă şi de apărare, trezirea atenţiei, stimularea evaluării şi judecăţii, activarea capacităţii de decizie, mobilizând astfel forţele fizice şi psihice de auto-apărare (Enăchescu, 2004).

Cu referire strictă la ambientul militar, potrivit prevederilor psihologilor, într-un război convenţional, în perioada iniţială de 30 de zile, se susţine faptul că va fi cel puţin un militar traumatizat la 3-4 victime fizice. După 30 de zile numărul celor traumatizaţi psihic va depăşi numărul celor cu traume fizice. Anumite cercetări menţionează faptul că, după 60 de zile, cea mai mare parte a personalului va fi inaptă din punct de vedere psihologic (Sîntion, 2008).

Cercetările asupra stresului sunt iniţiate în anii ’30, de către Hans Selye, fiziolog canadian, care introduce termenul de “sindrom general al maladiei”. La Universitatea din Praga, Selye, student în medicină, este intrigat de acest sindrom descris de pacienţii afectaţi de boli infecţioase, care prezentau toţi aceleaşi simptome, fără vreun simptom specific. Pe această bază Selye deduce faptul că trebuie să fie vorba de un raspuns nespecific al organismului la boală. În anul 1936, Hans Selye descrie “sindromul general de adaptare” (SGA) ca fiind efortul făcut de organism pentru a răspunde solicitarilor mediului şi concluzionează faptul că răspunsul la diferiţi agenţi stresori este dominat de hiperactivitatea cortico-suprarenalelor.