Stresul ocupațional - forma specifică a stresului psihic

Nu întotdeauna individul este pregătit să răspundă în mod adecvat unor situaţii neobişnuite, neprevăzute, tensionate sau chiar conflictuale. Astfel de situaţii au fost clasificate în categoria stărilor stresante şi au constituit – mai ales în ultimele decenii – o preocupare constantă a unui mare număr de psihologi sau sociologi.

Marea varietate a situaţiilor de viaţă cauzatoare de stres, a consecinţelor răspunsului la stres, a efectelor acestuia în plan individual sau organizaţional, a determinat o amplificare a studiilor consacrate acestui fenomen şi, implicit, a preocupărilor pentru proiectarea unor programe menite să sporească eficienţa profilaxiei sau a reducerii stresului socio-profesional.

Datorită caracteristicilor sale specifice, instituţia militară este supusă şi ea unor astfel de analize care să ofere cercetătorilor soluţii viabile pentru reducerea la minimum a stresului ocupaţional. Lucrarea de faţă se înscrie în categoria unor astfel de studii, încercând să ofere atât un cadru teoretic al problemei analizate, cât şi o perspectivă de ordin motodologic. In consecintă, lucrarea a fost structurată pe patru capitole aflate în stransă interdependenţă. Primele două capitole realizează o succintă prezentare a principalelor abordări teoretice menite să clarifice conceptele de stres psihic şi stres ocupaţional, conţinutul lor şi efectele pe care le produc fenomenele definite de aceste concepte în plan individual dar şi organizaţional. Cel de-al treilea capitol scoate în evidenţă principalele implicaţii ale acţiunilor stresante asupra performanţei în muncă în domeniul militar. Ultimul capitol urmăreşte să ofere o modalitate de testare şi, eventual, de perfecţionare a instrumentelor de cercetare ştiinţifică utilizate în analiza psihologică a unei asemenea problematici.

Suntem conştienţi de faptul că nu toate problemele au putut fi abordate pe larg şi în egală masură. Unele aspecte figurează doar în formă implicită sau ca ipoteze ce urmează a fi cercetate şi verificată masura în care ele se confirmă. În acest sens, problematica lucrării rămâne deschisă, ea constituind un punct de plecare pentru noi demersuri cognitive.

CAPITOLUL 1

STRESUL OCCUPAŢIONAL – FORMĂ SPECIFICĂ A STRESULUI PSIHIC

1.1. Stresul psihic – premise teoretice şi delimitări conceptuale

Astăzi, mai mult ca oricând, omul este supus la variate solicitări, iar în ritmul tot mai alert impus de condiţiile vieţii actuale, aceste solicitări care survin asupra organismului uman, sunt tot mai numeroase.

Deşi abordarea interdisciplinară cunoscută sub numele de stresologie este foarte nouă, stresul se cunoaşte de foarte mult timp. Fenomenul este studiat astăzi intens, începând încă din perioada interbelică, atunci când stresul a fost apreciat ca fenomen de masă, ca maladie cu mare extindere, generat de complexitatea şi ritmul accelerat al vieţii sociale.

Prin termenul de stres, termen de origine anglo-saxonă acceptat de majoritatea limbilor, desemnăm orice agresiune de mediu sau orice stare de tensiune creată de acesta şi faţă de care organismul se apără pe calea unor reacţii adaptative. Termenul provine de la substantivul de limbă engleză stress, substantiv care semnifică noţiunea de constrângere, solicitare, încordare, presiune şi efort. El a fost introdus de către Hans Hugo Bruno Selye (1907-1982) – fiziolog canadian de origine ungară – şi este utilizat în două sensuri: unul psihiatric, privind latura emoţională a efortului de adaptare, şi un sens popularizat de Hans Selye, înţelegând stresul ca răspuns nespecific al organismului la orice solicitare a mediului înconjurător şi nu situaţia care îl cauzează. Conform modelului experimental elaborat de Hans Selye, reacţia organismului are 3 faze care formează „sindromul general de adaptare” (Selye, 1950):

- faza de alarmă – în care organismul încearcă să se apere de acţiunea nocivă;

- faza de revenire – în care organismul se adaptează la agentul stresant, adaptarea atinge nivelul optim;

- faza de epuizare – apare după o perioadă mai îndelungată de acţiune a stimulului nociv, când rezistenţa scade sub medie.