Stresul organizațional

CAPITOLUL I

PROBLEME GENERALE PRIVIND STRESUL.

D

E ORIGINE ENGLEZĂ, cuvântul stres circumscrie o serie de substantive înrudite ca înţeles, dar ce au totuşi nuanţe uşor diferite: presiune, apăsare, efort, solicitare, tensiune, constrângere, încordare nervoasă. În limba română, termenul de stres a fost preluat iniţial cu ortografia din limba engleză (stress) pentru ca mai apoi ortografia să fie adaptată, cu un singur “s”(stres) atunci când au apărut derivatele adjectivale (stresant), substantivale (stresor) şi verbale (a stresa).

În Anglia, în secolul al XVII-lea, stres însemna “stare de depresie în raport cu oprimarea sau duritatea, cu privaţiunile, oboseala şi, într-un sens mai general, adversitatea vieţii”.

Mai târziu, în secolul al XIX-lea, apare noţiunea conform căreia condiţiile de viaţă agresive (stres) pot antrena suferinţe fizice sau mentale (strain).

În anul 1872, Darwin publică “teoria evoluţiei”. În opinia sa, frica, o caracteristică permanentă a omului şi a animalului, are rolul de a mobiliza organismul pentru a face faţă pericolului. El numeşte nu numai emoţia, ci şi actul emoţional ce are loc în faţa unei situaţii de urgenţă: “fuga sau lupta”.

O altă figură marcantă a acestui secol este William James care în anul 1884 pune întrebarea “Ce este emoţia ?”, iar în 1890 îşi publică “tratatul de psihologie” şi anunţă că procesul psihic este secundar procesului fizic. William James acordă o mare importanţă autoevaluării perceptive, reluată în psihologia cognitivă.

În anul 1914, Walter Bradford Cannon, unul dintre cei mai mari fiziologi din America de Nord, profesor la Harvard, în lucrările sale fundamentale privind emoţia, foloseşte termenul de stres mai întâi în sens fiziologic. În anul 1928, el dă acestui termen şi un sens psihologic, atunci cînd menţionează rolul factorului emoţional în evoluţia bolilor. Imediat după aceasta, Cannon subliniază legătura directă dintre reacţia organică şi reacţia comportamentală de fugă sau de luptă în faţa unui pericol neaşteptat, completând astfel teoria lui Darwin.

Paul-Marie Reilly, fiziolog francez, descrie în anul 1934 un sindrom general de reacţie la orice agresiune, în raport cu activitatea sistemului nervos autonom, şi anume sindromul de iritare.

Cu toate acestea, cel care lansează în limbajul medical, încă din 1936, conceptul de stres este fiziologul canadian Hans Selye. Încă din vremea în care era student în medicină la Universitatea din Praga, Selye a fost intrigat de sindromul general al maladiei, sindrom descris de pacienţii afectaţi de boli infecţioase, prezentând toţi aceleaşi simptome, însă fără vreun simptom specific. Selye deduce din aceasta că trebuie să fie vorba de un răspuns nespecific al organismului la boală.

Tot în anul 1936, descrie “sindromul general de adaprare” (SGA) ca fiind efortul făcut de organism pentru a răspunde solicitărilor mediului şi concluzionează că răspunsul la diferiţi agenţi stresori este dominat de hiperactivitatea cortexului suprarenal.

Selye introduce conceptul de stres propriu-zis în anii ’50, concept ce ocupă un loc important mai întâi în medicină, apoi în psihiatrie. În concepţia lui Selye, stresul nu este decât o reacţie biologică şi generală, adică “o stare care se traduce printr-un sindrom specific, corespunzător tuturor modificărilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic”.

El defineşte stresul la început ca fiind o agresiune, apoi ca o reacţie a subiectului la o agresiune, ultima reprezentând un stresor.

Conform concepţiei lui Selye, tensiunile care produc stresul fac parte din viaţa cotidiană. Stresul1 caracterizează o reacţie psihologică complexă extrem de intensă şi relativ durabilă a individului confruntat cu noi şi dificile situaţii existenţiale.

Printr-o extensie nejustificată, în societatea contemporană oamenii se plâng frecvent de stres incluzând în această categorie elemente relativ banale şi stupide rezultate din convieţuirea urbană a oamenilor (stresul călătoriei cu metroul, al zgomotului ambiental, mass-mediei). Conceptul de stres s-a demonetizat căpătând formule atipice.

Stresul reprezintă un aspect normal şi necesar al vieţii, aspect de care omul nu poate scăpa. Stresul poate genera un disconfort temporar şi de asemenea poate induce consecinţe pe termen lung. În timp ce prea mult stres poate altera starea de sănătate a unui individ cât şi bunăstarea acestuia, totuşi, un anumit volum de stres este necesar pentru supravieţuire. Stresul se poate concretiza în diminuarea normalităţii funcţiilor sau chiar în apariţia bolilor, dar poate ajuta persoana aflată într-o stare de pericol şi contribuie în accentuarea achiziţiilor.

Adaptarea constituie condiţia fundamentală a supravieţuirii fiinţelor vii în natură şi societate. Atât în cazul omului cât şi al animalului reacţiile adaptative sunt în covârşitoarea lor majoritate învăţate, dobândite.

Definirea stresului este îngreunată de faptul că această noţiune cunoaşte numeroase accepţiuni. J.B.Stora le-a menţionat2:

-stresul, în sensul său activ, este o forţă care produce o tensiune: este vorba de un stimul extern, fie fizic (zgomot, căldură, frig), fie psihologic (necaz, tristeţe);

-stresul este înţeles ca rezultatul acţiunii exercitate de un stresor, agent fizic şi/sau psihologic şi/sau social, asupra sănătăţii unei persoane (consecinţele biologice, mentale şi psihice ale acţiunii acestui agent asupra sănătăţii persoanei);

-stresul este concomitent agentul stresor şi rezultatul acestei acţiuni, în diversele sale dimensiuni particulare; această semnificaţie este reţinută în numeroase lucrări apărute după Hans Selye;

-stresul nu mai este luat în considerare ca reprezentând consecinţele somatice, ci ca apărare a funcţionării psihicului faţă de stimulările senzoriale şi motrice.

Bazându-se pe diverse lucrări, Jonas şi Crocq propun următoarea definiţie: “Stresul este o reacţie fiziologică şi psihologică de alarmă, de mobilizare şi de apărare a organismului (sau, mai bine, a individului, a persoanei) faţă de o agresiune, o ameninţare sau chiar – s-ar putea spune – faţă de o situaţie trăită neobişnuită”.3

O altă definiţie a stresului este cea propusă de Ph.Jeammet şi colaboratorii săi: “Noţiunea de stres, în accepţia ei cea mai largă, cuprinde orice agresiune asupra organismului, de origine externă sau internă, care întrerupe echilibrul homeostatic. Această acţiune poate fi fizică, sub forma stimulilor nociceptivi (temperatură, zgomot) sau a agenţilor traumatizanţi, infecţioşi sau toxici. Ea poate viza nivelurile cele mai înalte ale integrării senzoriale şi cognitive, perturbarea atingând în acest caz sistemul de relaţie al subiectului cu mediul său”.4

Termenul de stres are în general două accepţiuni5:

a) situaţie, stimul, ce pune organismul într-o stare de tensiune;

b) însăşi starea de tensiune deosebită a organismului prin care acesta îşi mobilizează toate resursele sale de apărare pentru a face faţă unei agresiuni fizice sau psihice.

În cazul în care accentul este pus pe starea organismului, pe reacţiile acestuia la agenţii stresori, se au în vedere răspunsurile emoţionale în exces. Aceste răspunsuri emoţionale sunt exprimate vizibil în comportamentul individului, în limbaj, activitatea motorie, precum şi în devierea diferitelor constante psihologice sau fiziologice.

În faza de început a cercetărilor sale, H.Selye a fost tentat să definească stresul ca fiind gradul de uzură şi suferinţă a organismului provocat de modul de funcţionare sau de leziuni. Preluând ideile lui Hipocrate care considera că boala nu este numai suferinţă, ci şi uzură, vătămare, efortul pentru a reveni la starea normală, Selye descoperă mecanismele de adaptare a organismului la acţiunea agenţilor stresori identificând astfel reacţiile de apărare ale organismului, şi anume sindromul general de adaptare.