Studiul de Caz - Metodă de Cercetare Calitativă

Aspecte generale privind metodele şi tehnicile de cercetare sociologică

Prin metode şi tehnici de cercetare sociologică, înţelegem demersuri investigative menite colectării şi interpretării faptelor sociale. Aderăm la punctul de vedere susţinut de mulţi sociologi, după care tehnicile sunt subordonate metodelor, iar procedeele sunt subordonate tehnicilor. Cu toate acestea, în literatura sociologică domină tendinţa de a admite în categoria metodelor doar pe acelea destinate obţinerii informaţiilor, în timp ce tehnicile sunt raportate la toate etapele cercetării concrete: proiectarea, recoltarea şi prelucrarea informaţiilor. Toate etapele sunt importante, dar etapa „grea” a cercetării este cea de obţinere a informaţiilor.

Aici au devenit clasice următoarele metode: observaţia, experimentul, ancheta, analiza documentară şi monografia sociologică. Lor le sunt subordonate tehnici cum ar fi: observaţia externă, observaţia participativă, experimentul de laborator şi experimentul natural, ancheta pe bază de chestionar (tehnica chestionarului) şi ancheta pe bază de interviu (tehnica interviului).

Multe din tehnici presupun folosirea de subtehnici sau procedee.

Principalele funcţii ale tehnicilor de cercetare sunt:

• standardizarea afirmaţiilor empirice cu privire la calităţile nemijlocit observabile;

• sistematizarea şi formalizarea unor operaţii de logică a cercetării;

• asigurarea obiectivităţii în cercetare şi în interpretarea rezultatelor;

• introducerea măsurării în sociologie.

Ca unelte ale muncii de cercetare, tehnicile trebuie să răspundă anumitor exigenţe: să fie riguros definite; să poată fi standardizate; să fie transmisibile altor cercetători şi susceptibile a fi aplicate exact în acelaşi mod, în condiţii identice, la acelaşi gen de probleme, la acelaşi tip de fapte sociale.

Studiul de caz – metodă de cercetare calitativă

Studiul de caz este o metodă prin excelenţă calitativă, ce constă în abordarea complexă, multilaterală a unei entităţi sociale de la indivizi până la comunităţi sau organizaţii, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai completă (holistică) posibil despre acea entitate.

După R. K. Yin, studiul de caz este „o anchetă empirică asupra unui fenomen contemporan în contextul vieţii sale, în care limitele dintre fenomen şi context nu sunt cu totul evidente şi în care se utilizează surse multiple de informare.”

Cazul studiat reprezintă un teren pentru observaţii multiple, dar şi pentru utilizarea altor metode (interviu, biografia socială etc.) necesare adunării informaţiilor utile.

Studiul de caz permite sesizarea legăturile dintre fenomenele sociale care sunt prea complexe pentru a putea fi abordate prin intermediul anchetei sau experimentului.

Studiul de caz nu este folosit pentru a descoperi frecvenţe statistice în viaţa socială, ci pentru a pune în evidenţă aspecte semnificative, utile în cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale, inclusiv în procesul elaborării teoretice.

Funcţiile epistemologice ale studiului de caz

a) Studierea cazurilor oferă baza factuală pentru generalizările inductive în vederea elaborării unei teorii. Pentru aceasta, principala metodă utilizată este cea comparativă. Comparaţia nu se realizează pe o schemă care să permită standardizarea, putând fi alese criterii multiple de comparare în funcţie de scopurile urmărite. Rezultatele acestor comparaţii pot fi utilizate pentru generalizări teoretice având ca suport logic inducţia comparativă. Această funcţie este mai evidentă în fazele iniţiale ale unei cercetări când se pune problema realizării unei „bănci de observaţii” care fiind supuse prelucrării joacă rolul unei platforme de construcţie teoretică.

b) Folosirea cazurilor ca probe de validare sau invalidare a unor teorii, ori explicaţii. Demersul logic al verificării este unul deductiv. Dacă, de exemplu, ne interesează testarea afirmaţiei după care clienţii serviciilor de asistenţă socială devin experţi în ceea ce priveşte specularea oportunităţilor oferite de legislaţia în vigoare, una din căile utilizate este alegerea unei familii care beneficiază de o serie de facilităţi şi studierea ei multiplă, prin observaţii, şi interviu, pentru a concluziona în legătură cu abilităţile ei de a o beneficia de maximum posibil din ceea ce sistemul de asistenţă socială permite.

Rezultă din explicaţiile anterioare că a doua funcţie a studiului de caz va fi activată într-un stadiu mai avansat al cercetării, când se verifică sau se îmbogăţeşte o teorie.

Tipuri de studii de caz

(a) Studiul de caz intrinsec este acela care are ca obiect de cercetare o situaţie cu caracter unic sau foarte rar întâlnită, despre care se bănuieşte că permite descoperirea unor aspecte noi, nebănuite până atunci. De exemplu, o calamitate (inundaţie, incendiu) care lasă fără adăpost mai multe familii. Fiecare dintre aceste familii poate fi abordată în cercetare prin tehnica studiului de caz ce va permite evidenţierea aspectelor semnificative şi a legăturilor care le unesc, cu scopul sesizării dinamicii evenimentelor. Într-un asemenea studiu de caz miza teoretică nu se află în posibilitatea folosirii informaţiilor între-o eventuală procedură de testare teoretică, ci interesează înseşi informaţiile colectate şi sistematizate în cercetarea cazului. Cercetările monografice intră în aceasta categorie de studii de caz. Sociologii din perioada interbelică, din şcoala lui Dimitrie Gusti au elaborat monografii rurale cu scopul de a cunoaşte detaliat anumite localităţi rurale. Deşi nu pot fi excluse unele încadrări teoretice în descrierea şi explicarea acelui caz, totuşi, „nota diferenţiatoare este însă dată de faptul că investigarea nu se pune în slujba unei teorii iniţiale.”

(b) Studiul de caz instrumental se foloseşte atunci când cercetarea cazului este necesară verificării (sau ilustrării) unei teorii. În această situaţie, cazul este folosit mai mult ca pretext, centrul de greutate al interesului cognitiv cade mai mult asupra funcţiei confirmative sau ilustrative a cazului decât asupra conţinutului său informativ. Aşa a procedat Jane Jacobs în cartea sa The Death and Life of Great American Cities (1961), în care oraşul New York este folosit ca un caz tip pentru a elabora o teorie despre specificul marilor metropole americane. Studiul de caz instrumental nu aparţine totuşi paradigmei cercetărilor cantitative, deoarece nu se porneşte de la ipoteze specifice şi nici nu se operează cu grile de categorii.

(c) Studiul de caz multiplu este folosit în analiza comparativă în vederea generalizărilor inductive. Acest tip de studiu de caz a fost amplu utilizat în anii 1980-1990 îndeosebi în cercetarea economică. Mai multe întreprinderi au fost studiate pentru a se identifica constantele în vederea unor generalizări privitoare la succesul economic. De asemenea, studiul de caz a mai fost folosit şi în cercetarea pedagogică, atât în Marea Britanie, cât şi în SUA, îndeosebi la Universitatea Harvard, aici mai ales în practica seminariilor universitare. Astăzi, studiul de caz, ca procedeu pedagogic este din ce în ce mai mult practicat în întreaga lume, datorită capacităţii sale de a exersa capacităţi de analiză şi de comparare şi de a găsi soluţii la problemele ridicate. „Activitatea managerială, cea de judecător, procuror şi avocat, cu deosebire, implică prin ele însele o continuă rezolvare de cazuri.”

(d) Auto-cazul este o formă a studiului de caz în care autorul vorbeşte despre propria sa experienţă într-un anumit domeniu. Un om de ştiinţă mărturiseşte despre avatarurile muncii de cercetător, despre dificultăţile întâmpinate în activitatea sa, despre principalele riscuri pe care cei tineri ar putea să le evite etc. Un anchetator poate, de asemenea, consemna, pentru folosul celor tineri, întregul demers investigativ, cu toate surprizele, satisfacţiile sau insatisfacţiile întâmpinate în procesul rezolvării unui caz anchetat. Auto-cazul are şi el mai mult conotaţii didactice, fiind folosit de cei tineri în procesul formării lor profesionale.