Studiul fenomenelor deviante pe categorii de vârstă, sex și medii sociale

1. DELINCVENTA CA FORMA DE DEVIANTA SOCIALA

Delincvenţa este o formă de devianţă socială negativă, definită adesea şi prin termenii de criminalitate şi infracţionalitate. În ce priveşte termenul delincvenţă juvenilă, în literatura de specialitate există mai multe opinii. Conform legislaţiei, minorul delincvent este o persoană cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, care a comis o crimă sau o acţiune pasibilă de pedeapsă. Menţionăm, însă, că în categoria de delincvenţă juvenilă uneori sunt incluşi şi tineri mai mari de 18 ani, care manifestă comportamente deviante de la normele convieţuirii sociale.

Desfăşurarea unor activităţi eficiente de prevenire şi dezrădăcinare a fenomenelor delincvente necesită, în primul rând, cunoaşterea temeinică a cauzelor ce le-au generat, a căror cercetare reprezintă şi obiectivul de bază al prezentului articol.

Devianţa are un conţinut extrem de vast. În sensul cel mai larg, general acceptat, ea înseamnă un comportament atipic, o îndepărtare de la poziţia standard. Există o devianţă pozitivă (are, de regulă, o influenţă favorabilă asupra ordinii sociale; de exemplu, inovaţia şi invenţia) şi una negativă (are finalităţi nefavorabile, fiind orientată împotriva valorilor unui grup social).

Referindu-ne la caracteristica comportamentului delincvent, observăm din start că acesta este un fenomen complex, incluzând multiple dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, asistenţială (a asistenţei sociale), prospectivă, economică şi culturală: dimensiunea statistică caracterizează starea şi dinamica delincvenţei în timp şi în spaţiu; dimensiunea juridică evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea acestora, prejudiciile produse, tipul de sancţiuni preconizate pentru persoanele delincvente; dimensiunea sociologică este centrată pe indentificarea cauzelor delictelor şi crimelor, pe elaborarea şi promovarea unor măsuri de prevenire; dimensiunea psihologică se referă la structura personalităţii individului certat cu legea, la motivaţia comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.); dimensiunea asistenţială (a asistenţei sociale) pune accentul, în special, pe modalităţile de resocializare şi reintegrare a persoanelor care comit delicte, de „umanizare” a justiţiei, prin promovarea formelor alternative la detenţie etc.; dimensiunea economică evidenţiază aşa-zisul cost al crimei, consecinţele directe şi indirecte ale delincvenţei din punct de vedere material şi moral; dimensiunea prospectivă vizează tendinţele de evoluţie a delincvenţei, precum şi propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi şi grupuri sociale.

Trecerea în revistă a acestor dimensiuni atestă caracterul interdisciplinar al fenomenului de delincvenţă, ceea ce face extrem de dificilă abordarea şi studierea ansamblului de infracţiuni produse într-o societate şi a cauzelor acestora, impunând necesitatea implicării specialiştilor din cele mai diverse domenii: sociologie, drept, asistenţă socială, psihologie, medicină etc. Dintr-o perspectivă multidisciplinară, etiologia delincvenţei juvenile poate fi studiată atât ca act individual, cât şi ca fenomen social, aceste două domenii intercalându-se, dar în acelaşi timp păstrând şi o independenţă relativă.

Ca act individual problema cauzelor, factorilor generatori de comportament delincvent şi-a găsit explicaţia în două grupe mari de teorii:

- teoriile constituţionale, potrivit cărora delincvenţa este un fenomen înnăscut, îşi are deci originea în individul însuşi, în factorii biologici şi genetici;

- teoriile mediului social, care consideră delincvenţa un produs exclusiv al influenţei mediului exterior asupra formării personalităţii.

Teoriile constituţionale, la rândul lor, pot fi divizate şi ele în două grupe. Prima grupă include teoriile care acordă un rol determinant factorilor interni (endogeni), „eredităţii criminale”. Din cunoscuta teză a lui C. Lombroso, potrivit căreia multe infracţiuni sunt de natură biologică şi ereditară, s-au inspirat mai multe teorii, printre care:

- teoria eredităţii a lui Gorring, potrivit căreia comportamentul social este un comportament moştenit. (Gorring stabileşte că 68% din descendenţii infractorilor devin ei înşişi infractori. În felul acesta, el înlocuieşte teoria criminalului înnăscut cu teoria eredităţii);

- teoria arborelui genealogic, care încearcă să demonstreze că în familiile ai căror descendenţi au avut antecedente penale există un număr mai mare de infractori. Astfel, americanul Goddard, studiind descendenţii unui pescar olandez pe mai multe generaţii, proveniţi din două căsătorii (prima − cu o femeie dintr-un mediu infracţional, cea de-a doua – cu o femeie virtuoasă), stabileşte că acei copii care au devenit delincvenţi au provenit din prima căsătorie a pescarului;

- teoria gemenilor, elaborată de Lange şi Cristiansen („Crima ca un destin”), prin care se încearcă să se demonstreze că predispoziţia ereditară în comiterea actului criminal constituie, în cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic1. La sfârşitul secolului trecut ei au studiat un număr de aproape patru mii de gemeni cu privire la incidenţa comportamentului infracţional, constatând că dacă unul din gemeni este implicat într-un act infracţional, fratele său, univitelin, va fi infractor cu o probabilitate de 35%, iar în cazul când nu sunt gemeni identici, cu probabilitatea de 12%;

- teoria copiilor adoptaţi, inserată în unele studii mai recente, caută să stabilească o corelaţie între comportamentul delincvent al unor copii adoptaţi şi comportamentul părinţilor biologici. Astfel, s-a constatat că anumite predispoziţii moştenite de la părinţii biologici pot determina o creştere a probabilităţii ca descendenţii acestora, adoptaţi de alte familii, să devină infractori1. Cea de a doua grupă a teoriilor constituţionale nu neagă importanţa eredităţii, a factorilor biologici şi genetici, dar le atribuie acestora un rol indirect în săvârşirea actului delincvent (infracţional).

Cele mai multe dintre aceste teorii desemnează ca factori predispozanţi la delincvenţă particularităţi ale structurii personalităţii, precum:

- capacităţile intelectuale reduse ale individului (întârzieri mintale, debilitate, mediocricitate);

- trăsăturile temperamentale. (Conform opiniilor mai multor specialişti, temperamentul coleric şi melancolic favorizează evoluţiile spre devianţă, pe când cel flegmatic şi sangvinic instituie multiple obstacole în calea interiorizării modelelor de comportament predeviant sau deviant);

- tulburările de natură psihopatologică (copiii deficienţi mintal, copiii nevrotici, cu frecvente stări depresive, copiii impulsivi, cu accese frecvente de agresivitate etc.)

Acestea sunt doar câteva dintre particularităţile structurii personalităţii care comportă un risc de deschidere spre delincvenţă. Specialiştii în geneza fenomenului delincvenţei juvenile sunt unanimi în a acorda o importanţă deosebită factorilor subiectivi, adică celor ce ţin de personalitatea copilului.

Neglijarea caracteristicilor psihologice şi biologice ale omului înseamnă a nu ţine cont de fiinţa umană, înseamnă depersonalizarea întregului proces de apariţie şi de structurare a comportamentelor deviante. Totodată, e necesar a menţiona că structurile dobândite de un individ atât în plan biologic cât şi în plan psihiatric nu pot avea o importanţă criminogenă prin ele însele, nu pot transforma acest individ în mod inevitabil întru-un infractor, tot aşa precum nu există nici o garanţie că un individ perfect sănătos nu va intra niciodată in conflict cu legea. Este necesar să recunoaştem şi un alt adevăr ştiinţific: ereditatea nu poate fi disociată de influenţa mediului, a factorilor externi, a ceea ce numim lumea înconjurătoare a fiecărui individ.

Personalitatea este rezultatul interacţiunii permanente dintre individ (prin datul său ereditar) şi această lume exterioară.

Influenţa mediului exterior în formarea personalităţii delincvente a minorului îşi găseşte expresie concretă în influenţa:

1) mediului ineluctabil;

2) mediului ocazional;

3) mediului ales sau acceptat;

4) mediului impus.

Prin mediu ineluctabil se înţelege acel mediu fără de care nu se poate concepe în general existenţa individului. Este vorba, în primul rând, de mediul familial de origine şi cel care formează habitatul şi vecinătatea. Familia reprezintă cel dintâi mediu, în care are loc socializarea copilului (cei „şapte” ani de acasă), acest proces dezvoltându-se în dependenţă de relaţiile pe care le are cu mama, tata, fraţii, surorile (şi alţi membri în cazul familiei lărgite). Cât priveşte familia contemporană, e necesar a menţiona ca ea îşi pierde treptat statutul său de instituţie socială, structura ei se destramă, iar prin slăbirea interesului şi controlului părinţilor faţă de preocupaţiile copiilor i se diminuează funcţia educativă.