Teorii ale Contingenței

I. Evoluţia istorică a teoriei contingenţei

Teorii implicite despre leadership au existat din cele mai vechi timpuri sub forma diferitelor sfaturi şi prescripţii bazate pe experientă şi transmise de la o generaţie la alta sau de la mentor la discipol. Cu timpul, aceste intuiţii s-au structurat, dând naştere astăzi la o serie de structurate şi validate de date empirice. În continuare, voi face o scurta incursiune în aceste teorii.

În 1906, Karl Marx afirma ca a deveni lider nu înseamna nimic mai mult decât a fi omul potrivit la locul potrivit. În Anglia însa, liderul era privit ca "un mare om", născut pentru a conduce (Carlyle, 1907). Teoriile ulterioare elaborate de psihologi, având la baza dovezi empirice, pot fi grupate în două mari categorii:

a. teorii ale fenomenului subordonării (caracterisiticile liderului sau subordonatului);

b. teorii ale dinamicii leadershipului.

Din prima categorie fac parte: 1. Teoria trăsăturilor; 2. Teoriile comportamentale; 3. Teoriile contingenţei; 4. Teoria modalităţii şi a scopului; 5. Teoria deciziilor normative şi 6. Teoria comportamentală modificată.

Teoria contingenţei apare ca element de noutate în ceea ce priveşte psihosociologia conducerii în anii 60, luând naştere din corelarea celor două tipuri de teorii ce au precedat-o, teoriile personologice pe de o parte şi cele situaţionale pe de altă parte.

Ideile care stau la baza acestei teorii, şi a celor care au emers din aceasta sunt formulate însă mult mai devreme într-un studiu publicat de Cecil A. Gibb. În studiul său, Gibb interpretează conducerea ca pe un raport dinamic între personalitatea liderului şi variabilele situaţionale. Printre principiile esenţiale ale conducerii Gibb enumeră :

1. conducerea este întotdeauna relativă la situație ;

2. accesul unui individ la rolul de şef depinde de scopul grupului şi de capacitatea pe care acest individ o are de a ajunge să-l atingă ;

3. conducerea interacțiunea socială.

În această lucrare ne vom rezuma doar la a prezenta cele mai importante opinii privitoare la teoria contingenței, în ordinea emergenței acestora.

II. F. E. Fiedler - Teoria favorabilităţii situaţiilor de conducere

Această teorie a fost formulată pentru prima dată în lucrarea intitulată ” O teoriei a eficienţei conducerii ” apărută în 1967, în care autorul său F. E. Fiedler folosea pentru prima dată termenul de „contingenţă”.

Scopurile principale ale lucrării fiind definite de autor drept:

a) clasificarea situaţiilor de grup;

b) studiul relaţiei dintre conducere şi performanţele organizaţionale.

Lucrarea lui Fiedler are in vedere conducerea, mai exact eficienţa acesteia, arătând ca ea este contingentă simultan cu personalitatea conducătorului dar şi cu variabilele situaţionale. Drept urmare, el distinge în acest sens doua categorii de lideri si trei tipuri distincte de situaţii în care aceştia acţionează.

Cu privire la tipologia leaderului, Fiedler se arată un adept al tipologiei bidimensionale a stilurilor de conducere, elaborată de Robert R. Blake şi Jane S. Mouton ( 1964 ). Tipologia bidimensionala este construită în jurul ideii că în conducerea organizaţiilor cele două dimensiuni esenţiale sunt orientarea conducătorilor spre producţie şi orientarea lor spre personal. Tipologia imaginată de cei doi duce la creionarea a cinci tipuri de stiluri de conducere în funcție de orientarea liderului:

a) leaderul care prezintă un interes mare pentru producţie şi interes slab pentru problemele umane.

b) leaderul care prezintă interes mare pentru problemele umane şi interes scăzut pentru producție.

c) leaderul care prezintă interes scăzut atât pentru pentru producție, cât şi pentru problemele umane.

d) leaderul echilibrat, care manifestă interes moderat în ambele situații.

e) leaderul care prezintă interes ridicat atât în ceea ce priveşte problemele personalului cât şi pentru producție.

Mai departe, Fiedler grupeaza aceste cinci tipuri de leaderi în doua categorii: unii centraţi pe relaţiile interumane din cadrul grupului pe care îl conduc, alţii pe îndeplinirea sarcinilor de muncă. Pentru a determina categoria în care se încadrează un leader, Fiedler a elaborat un instrument numit LPC – Least Preffered Co-Worker ( scală celui mai puțin apreciat colaborator ). LPC presupune ca leaderul să se gândească la toate persoanele cu care au colaborat de-a lungul timpului, şi să le descrie pe acelea cu care colaborarea a fost cea mai dificilă folosind o serie de scale bipolare, numerotate de la 1 la 8 în funcţie de intensitate. Dupa o serie de calcule specifice acestui instrument, se poate determina matematic daca leaderul este mai orientat spre relatiile umane sau spre indeplinirea sarcinilor de muncă.