Terapia Depresiei

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII TEORETICE REFERITOARE LA

STRES ŞI DEPRESIE.

Stresul a fost şi rămâne unul dintre cele mai disputate concepte din istoria ştiinţei. Definirea stresului diferă în funcţie de perspectiva disciplinei ştiinţifice din care ea este elaborată. Fiziologii şi endocrinologii dovedesc experimental că stresul este un răspuns al organismului la stimulări externe; sociologii ne sugerează că stresul se datorează caracteristicilor mediului în care trăim, iar psihologii argumentează că stresul rezultă din perceperea unei stări de autoineficienţă. Se înregistrează adeseori confuzii terminologice, ex. stres = anxietate; stres = arousal, uneori opţiuni de reducere a termenului de stres la cel de coping, alteori asimilarea de către unii psihiatrii a noţiunii de stres cu cea de boală psihică. Pluralismul critic reflectă modificările ce au avut loc în filozofia ştiinţei, de la tradiţia „experimentului crucial” la implementări ale unor perspective teoretice şi metodologice diferite privind cadrul teoretic, designul cercetării, manipularea datelor, interpretarea rezultatelor.

Stresul determină prin mecanisme specifice şi nespecifice scăderea performanţelor sistemului imunitar.

Confruntată frecvent cu situaţii stresante, fiinţa umană şi-a dezvoltat de-a lungul filogenezei o serie de mecanisme prin care face faţă stresului (preventiv, adaptativ).

1.1. Precursori ai teoriei stresului

Termenul de stres, a cărui semnificaţie originară era de adversitate, dificultate, suferinţă, poate fi găsit încă din secolul al XIV-lea. Trei secole mai târziu termenul este folosit mai ales în inginerie desemnând acea forţă sau presiune care deformează corpurile. Modificarea structurii sub influenţa acelei forţe este desemnată prin noţiunea de străin. Persistenţa acestei interpretări o regăsim la autorii contemporani care asimilează stresul cu cerinţele externe care exercită presiuni asupra organismului. De abia în secolul al XIX-lea conceptul de stres este preluat de ştiinţele biologice. El este utilizat iniţial cu sensul de boală mintală. Sir William Osler echivala stresul cu „muncă multă şi cu probleme”.

La începutul secolului al XX – lea, fiziologul american Walter Cannon, utilizează termenul de stres pentru a demonstra existenţa unor mecanisme homeostatice specifice de protejare a organismului împotriva agenţilor perturbatori. Aceste mecanisme de natură fizico-chimică, enzimatică, endocrină şi nervoasă, menţin temperatura corpului, pH-ul, nivelul sanguin de glucide, lipide, proteine, minerale, constant în condiţiile modificării factorilor externi. Cannon are meritul de a fi dovedit experimental implicarea multiplă şi complexă a sistemului simpato-adenal şi al mediatorilor medulosuprarenali în adaptarea organismului la stimulii fizici şi psihici din mediu. Cannon foloseşte termenul de stres în legătură cu reacţia autonomă a organismului, denumită ”reacţie de urgenţă”, binecunoscută astăzi în literatură sub numele de reacţie luptă sau fugă (fligth or flight). Datele experimentale obţinute de Cannon sunt printre primele dovezi ce indică participarea sistemului endocrin la adaptarea organismului la schimbările bruşte ale ambianţei. Deşi fiziologul american a studiat doar adaptarea de scurtă durată la situaţii acute şi nu a detaliat alte posibile reacţii, prin cercetările sale, W. Cannon este considerat cel mai important precursor al teoriei stresului.

1.2. Teoria lui Selye

Modelul fiziologic al stresului, numit şi model biologic, îşi are originea în cercetările lui H. Selye şi pune accentul pe răspunsul organismului la stimulii nocivi din mediu. În deceniul al IV-lea, endocrinologul Hans Selye marchează începutul cercetărilor sistematice asupra stresului, impunând conceptul de stres biologic în ştiinţă. Stresul este definit de Selye ca o stare a organismului manifestată prin reacţii nespecifice ca răspuns la agenţii perturbanţi. Selye identifică axul hipotalamo-hipofizar ca fiind principalul mecanism implicat în adaptarea nespecifică a organismului la factorii nocivi, dar acordă o mică importanţă sistemului simpato-adrenal, descris de Cannon.