Tradițiile Românești ale Analizei Psihologice

CAPITOLUL I

Conceptul de roman de analiză psihologică

Pentru a se orienta în hăţişurile unei specii literare atât de complexe şi nesupuse nici unei reguli cum este romanul, critica a propus diferite clasificări şi a căutat să impună un mare număr de concepte operaţionale. În cele din urmă acestea sunt reductibile la câteva concepte fundamentale, cu un caracter de largă generalitate şi reflectând anumite atitudini creatoare, esenţiale ale romancierilor, anumite modalităţi romaneşti, a căror existenţă este mai uşor de intuit, decât de fixat în cadrul fatal limitativ al unei definiţii.

Un astfel de concept este acela de roman de analiză sau roman psihologic. Între cei doi termeni nu există identitate perfectă: deşi sunt uneori sinonimi, fiind folosiţi de critici sau romancieri diferiţi pentru a exprima aceeaşi realitate, alteori sferele de semnificaţie nu fac decât să se întrepătrundă. Considerăm necesară pentru clarificarea conceptului, o succintă trecere în revistă a principalelor accepţii date acestor termeni, precum şi o privire rezumativă asupra celor mai importante opere romaneşti care, în literatura universală şi românească, manifestă preocupare pentru analiza psihicului uman.

Trebuie făcută o distincţie între operele precursorilor, ale acelor scriitori din epoci trecute, care investigau, de obicei gândurile şi sentimentele omului şi nu acţiunile lui, şi romanul secolului XX, care apare în mijlocul unor preocupări generale pentru cunoaşterea psihicului, conceput mult mai complex şi cu reacţii mai neprevăzute şi mai instabile decât îl vedeau generaţiile anterioare.

În plus, la majoritatea romancierilor secolului XX, tentaţi de analiza psiholigică, există şi o preocupare de teoretizare, de mânuire conţientă a mijloacelor şi tehnicilor care permit sondarea cât mai adândă a acestor domenii ascunse ale fiinţei umane.

Garabet Ibrăileanu remarca într-un studiu devenit clasic, (Creaţie şi analiză), că, după modul de prezentare a persnajelor, există două tipuri de roman: de creaţie şi de analiză .

De asemenea, Romul Munteanu, referindu-se la perioada interbelică, afirmă că „întreaga proză europeană evolua între romanul-evenimental şi naraţiunea explodată prin „analiză”, primul caracterizându-se prin „structura centrifugală” a personajelor – caracteristica lor rezultând din aplecarea spre exterior, din relevarea unor comportamente sau caractere prin raportarea la anumite întâmplări”, în timp ce proza analitică „reduce evenimentele şi amplifică procesele de conştiinţă”, personajele apărând „ca o însumare a stării psihice eterogene, cu o structură centripetală” .

Într-o Notă asupra romanului francez în 1895, Paul Bourget dădea termenului de „analiză” un înţeles mai restrâns decât cel pe care avea să i-l atribuie Ibrăileanu treizeci de ani mai târziu. Pentru el, autorii secolului XIX care, în descendenţă balzaciană, urmăreau să prezinte în mod „ştiinţific” o societate, nu aveau de ales, decât între două modalităţi, pe care doar Balzac reuşise să le ilustreze în egală măsură: romanul de moravuri şi romanul de analiză sau de caracter.

Ca exemplu de romancieri analişti Paul Bourget dădea nume de scriitori de valoare inegală ca: Benjamin Fabre, Victor Cheibuliez, Pierre Zote şi Rene Bazin.