Tulburarea de personalitate - dependența

1. ISTORICUL TULBURĂRII

În ciuda încercărilor repetate de a dezvolta un concept de personalitate antisocială fără implicaţiile unei „nebunii morale”, această sintagmă a continuat să influenţeze concepţiile subsecvente, inclusiv pe cele timpurii asupra personalităţii dependente, care erau contaminate de ideea că aceste persoane reflectă pur şi simplu o variantă a degenerării morale (Prichard, 1835 apud Millon et al., 2004). Descrierile timpurii ale indivizilor cu personalitate dependentă erau adesea peiorative: caracteristicile acestor pacienţi cum sunt pasivitatea, incompetenţa şi docilitatea excesivă erau văzute ca şi eşecuri în dezvoltarea morală, fiind utilizaţi termeni precum „neputincios”, „fără voinţă” şi „degenerat” (Beck, Freeman, Davis & assoc., 2004).

Atât Kraeplin (1913), cât şi Schneider (1923/1950) au făcut puţine referiri la nevoia de suport extern a persoanelor cu tulburare de personalitate dependentă, punând accentul în schimb asupra maleabilităţii voinţei lor şi a uşurinţei cu care acestea pot fi influenţate de către ceilalţi (apud Millon et al., 2004). Pentru aceşti doi teoreticieni, tipurile „neputincios” şi „fără voinţă” erau prăzi uşoare pentru fărădelegile sociale, precum adicţiile şi hoţia. Însă, astfel de rezultate nu sunt caracteristice personalităţii dependente, decât dacă sunt motivate de forţe externe puternice (Millon et al., 2004).

Interesul din punct de vedere clinic al trăsăturilor personalităţii dependente a început în 1924 – printr-un punct de vedere al psihanaliştilor foarte diferit de cele de până atunci – cu descrierea caracterului „oral-receptiv” de către Freud şi Abraham, care spuneau că acest caracter se datorează fie indulgenţei excesive, fie deprivării din stadiul oral al dezvoltării (Beck, Freeman, Davis & assoc., 2004; Perry, 2005). Conceptul de tulburare de personalitate a apărut pentru prima dată în 1945, într-un buletin tehnic al Departamentului de Război (US War Department, 1945), iar mai târziu, în prima ediţie a Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM I) din 1952 (Perry, 2005). Deşi foarte frecvent întâlnit, tipul de personalitate dependentă nu a fost diagnosticat ca atare în primele sisteme de clasificare, fiind descris ca şi un subtip al tulburării de personalitate pasiv-agresivă, şi anume pasiv-dependentă, caracterizată de o „agăţare” nepotrivită în faţa frustrărilor din mediu. În DSM-II, personalitatea dependentă a fost total neglijată, cea mai apropiată categorie fiindu-i tulburarea de personalitate inadecvată, caracterizată prin răspunsuri emoţionale, sociale şi intelectuale neputincioase şi solicitări fizice, prin inadaptabilitate şi instabilitate socială etc. (Beck, Freeman, Davis & assoc., 2004).

În urma rafinării lucrărilor lui Millon, bazate la început pe clasicele polarităţi

precum activ-pasiv, plăcere-durere şi sine-ceilalţi, ce au rezultat într-un sistem de clasificare format din opt tipuri de personalităţi de bază, odată cu DSM-III (American Psychiatric Association, 1980), personalitatea dependentă a fost inclusă ca şi categorie de sine stătătoare printre tulburările de personalitate (apud Beck, Freeman, Davis & assoc., 2004). Mai târziu, DSM-IV (American Psychiatric Association, 1994) pune în evidenţă două seturi de trăsături: dependenţa (criteriile 1-5) şi ataşamentul insecurizant (criteriile 6-8) (Perry, 2005).

2. PREZENTARE GENERALĂ

2.1. Definire

Tyrer (1988 apud Holdevici, 2009) consideră că tulburările de personalitate reprezintă o anomalie persistentă a funcţionării personale şi sociale, independentă de integritatea mentală.

Conform definiţiei OMS (1993) tulburările de personalitate reprezintă modele de comportament stabile şi profund înrădăcinate în structura psihică a persoanei, care se manifestă ca nişte răspunsuri rigide, declanşate într-o serie de situaţii sociale şi personale. Acestea constituie deviaţii extreme importante de la modul în care un individ mediu din cadrul unei culturi date, percepe, simte, gândeşte şi stabileşte relaţii cu ceilalţi. Acest model tinde să fie stabil şi să includă numeroase situaţii care implică funcţionarea psihologică şi comportamentală (apud Holdevici, 2009).

Conform DSM-IV-TR (American Psychiatric Association, 2000), tulburarea de personalitate este un pattern durabil de experienţă internă şi de comportament, care deviază considerabil de la cererile culturii individului, este pervaziv şi inflexibil, are debutul în adolescenţă sau la începutul perioadei adulte, este stabil de-a lungul timpului şi duce la detresă sau deteriorare.

Cele 10 tulburări de personalitate ce se pot diagnostica cu ajutorul DSM-IV-TR

sunt grupate în 3 clustere, pe baza similarităţilor descriptive:

- clusterul A, cu caracteristici bizar-excentrice, include tulburările de personalitate paranoidă, schizoidă şi schizotipală;

- clusterul B, cu caracteristici dramatic-emoţionale, cuprinde tulburările de personalitate antisocială, borderline, histrionică şi narcisistică, care adesea implică labilitate emoţională şi conflicte interpersonale puternice;

- şi clusterul C, cel al caracteristicilor anxios-temătoare, ce include tulburările de personalitate evitantă, dependentă şi obsesiv-compulsivă.