Tulburările de Conștiință

Introducere

Psihiatria este o disciplină medicală, deci s-a dezvoltat mai mult decât celelalte pentru că a profitat de progresul pe care l-au făcut ştiinţele biologice cât şi de progresele făcute în ştiinţele sociologice. În mod nedorit, progresele societăţii contemporane cresc complexitatea şi riscul de dezordine socială. Este evident că personalitatea umană nu poate rămâne absolut independentă şi că ea se găseşte întotdeauna într-un context socio-cultural determinant sau cel puţin influent.

Din totalitatea aspectelor pe care le include în sine această disciplină, pe noi ne interesează tulburările de conştiinţă, care vor fi analizate în continuare.

Conştiinţa este un atribut definitoriu al umanităţii, cea mai evoluata formă de reflectare psihică a lumii obiective, caracterizată prin raţionalitate şi aprehensiunea propriei identităţi a individului. Prin urmare, conştiinţa desemnează activitatea psihică raţională, însoţită permanent de apercepţia Eului, ca agent unic, indivizibil şi inconfundabil al tuturor actelor sale psihice.

Conştiinţa individuală reprezintă reflectarea subiectivă a existenţei fiecărui om, având note de unicitate şi irepetabilitate. K. Jaspers consideră conştiinţa ca fiind "viaţa psihică la un moment dat", fiecărui moment corespunzându-i o experienţă trăită în corelaţie cu o anumită ordine sau claritate a conştiinţei. Modelarea experienţelor trăite "aici şi acum" se face în raport cu întreaga experienţă existenţială anterioara a subiectului.

Conştiinţa este un domeniu fundamental de definiţie al psihismului, conferindu-i acestuia specificitate umană şi deosebindu-l decisiv şi calitativ de orice altă manifestare cerebrală, prin faptul că raportează experienţele individului la trecut şi viitor, la sisteme axiologice şi la identitate unică a subiectului, percepută ca atare.

Noţiuni generale privind tulburările de conştiinţă.

Stările tulburării de conştiinţă

În psihiatrie, termenul de "conştiinţă" are diferite interpretări, în funcţie de fundamentarea teoretică prin care se abordează studiul ei:

- Abordarea neuropsihologică înţelege prin conştiinţă procesul orientat, finalist, de integrare a întregului sistem nervos care, pe fondul stării de veghe, prelucrează informaţiile oferite de aferentele senzitivo-senzoriale, realizând o reflectare subiectiva a realităţii obiective şi putând oferi prin aceasta un răspuns comportamental adecvat.

Se admite o structurare a conştiinţei în trei niveluri:

I. Conştiinţa elementară (conştiinţa) - care asigură starea de veghe, prezentă şi la animale şi ţinând de structuri subcorticale;

II. Conştiinţa operaţional - logică, prin care se realizează, cu ajutorul percepţiei şi gândirii, o reflectare coerentă a realităţii;

III. Conştiinţa axiologică, care permite optarea pentru valori în funcţie de criterii induse de societate.

Conform acestei abordări, conştiinţei îi sunt recunoscute mai multe calităţi:

- substratul său material este creierul;

- nivelul maxim de dezvoltare a conştiinţei la om a fost atins prin apariţia limbajului;

- prezintă variaţii cantitative în timp, la acelaşi subiect, dar şi variaţie ciclică (alternanta somn-veghe);

- presupune integritatea tuturor funcţiilor psihice: percepţie, atenţie, memorie, gândire, afectivitate.