Violența școlară - violența profesor-elev

CAPITOLUL 1

DEVIANŢA ŞCOLARĂ- ABORDARE GENERALĂ

1.1. Delimitarea conceptului de devianţă şcolară

Devianţa şcolară este un fenomen care se prezintă fiecăruia într-un mod diferit. Publicul larg receptează ce este spectaculos, senzaţional sau tragic; cazurile de violenţă extremă din şcoli sunt un subiect amplu mediatizat; politicienii văd în aceasta declinul moral al societăţii, în timp ce din punct de vedere material se constituie sursa unor însemnate pierderi. Din punctul de vedere al actorilor sociali, direct implicaţi - profesorii văd în acest fenomen o dispută purtată cu părinţii şi elevii în scopul menţinerii autorităţii lor; părinţii îl consideră un aspect izolat sau un simptom al mediului şcolar; pentru elevi reprezintă o strategie de supravieţuire, care în funcţie de reacţia adultului, a autorităţii, se poate uşor transforma în etichetă de “deviant”, cu consecinţe asupra identităţii sociale şi imaginii de sine a elevului. Fenomenul în cauză reuneşte comportamentele care încalcă sau transgresează normele şi valorile ce reglementează rol- statusul şcolar, şcoala putând fi spaţiul de manifestare a unor conduite diverse, atât din partea elevilor, cât şi din partea cadrelor didactice sau a a personalului auxiliar.

Perspectivele diverse de abordare a fenomenului au determinat folosirea de concepte corelate celui de “devianţă şcolară”, cum ar fi: inadaptare şcolară, indisciplină, delincvenţă juvenilă, tulburare/ problemă de comportament, deviere de conduită, rezistenţă şcolară.

Astfel, J. Piaget vorbea despre adaptare în termeni de “asimilare şi acomodare” în cadrul interacţiunii om-mediu. Adaptarea este deci, acordul individului cu mediul, presupunând acomodarea optimă şi răspunsul favorabil la solicitările şi exigenţele sale. Aceasta constă în “ansamblul reacţiilor prin care un individ îşi ajustează structura sau comportamentul pentru a aputea răspunde armonios condiţiilor de mediu şi noilor experienţe” (M. N. Turliuc, 2007, p. 11). Raportată la mediul şcolar, adaptarea este dată de calitatea şi eficienţa realizării concordanţei relaţiei dintre personalitatea elevului şi cerinţele şcolare, concretizate într-un rezultat favorabil al procesului de invăţământ. Un elev adaptat din punct de vedere şcolar face faţă cerinţelor educative conform disponibilităţilor sale bio-psiho-sociale, în acord cu regulile pretinse de mediul şcolar. Cu alte cuvinte, acesta şi-a însuşit cu succes rolul si statusul de elev. Dacă adaptarea şcolară reprezintă un deziderat major, vizat în cadrul oricărui sistem de invăţământ, inadaptarea şcolară este un fenomen de mare amploare, cu o cauzalitate si o etiologie multiplă, ce se doreşte limitat şi pe cât posibil controlat. Astfel, pregătirea copilului pentru o bună adaptare la cerinţele şcolii se face încă din primii ani de viaţă ai copilului, în familie şi la grădiniţă (grupa pregătitoare urmăreşte tocmai acest lucru), premergător deci perioadei şcolare. Problemele de inadaptare şcolară nu sunt însă apanajul primului an de şcolarizare. Deşi intâlnite încă de la intrarea în şcoală, situaţiile de inadaptare pot să apară la orice vârsa de-a lungul perioadei petrecute de elev în acest context, fiind însă mai frecvente la tranziţia de la o etapă de şcolarizare la alta, deoarece aceste treceri necesită prin însăşi natura lor, o readaptare a elevului la noi cerinţe educative. Fenomenele de adaptare şi respectiv de inadaptare şcolară pot fi recunoscute şi identificate pe baza anumitor indicatori specifici: însuşirea ansamblului de cunoştinţe din principalele domenii ale cunoaşterii; reuşita şcolară; indicatori relaţionali-valorici: integrarea în grup, perceperea pozitivă a grupului şcolar, perceperea pozitivă a elevului de către grup, asimilarea unor valori corespunzătoare vârstei; indicatori comportamentali: conduita corespunzătoare (A. Coasan, 1988, p. 53). Din analiza acestor indicatori, se desprinde concluzia că întotdeauna adaptarea şcolară va corespunde unei situaţii de randament şcolar asociat cu conformarea la normele de conduită socială. Orice conduită de devianţă şcolară presupune implicit o formă de inadaptare şi este foarte greu de stabilit o diferenţă specifică între cei doi termeni. Dacă avem în vedere că indicatorul predictiv cel mai puternic al adaptării şcolare este succesul şcolar şi că există elevi cu rezultate bune, dar care manifestă conduite deviante, atunci conceptul de “devianţă şcolară” are o accepţiune mai largă decât cel de „inadaptare şcolară”. În spaţiul şcolii, oricât de mult s-ar strădui autorităţile să promoveze normele şcolare, există situaţii în care elevii au alte priorităţi, de unde şi posibilitatea de a fi şi bine adaptat şcolar şi deviant în acelaşi timp.

Actul de indisciplină se produce atunci când un individ se comportă într-un anumit mod pentru a-şi satisface trebuinţele şi acest comportament perturbă grupul în realizarea propriilor sale scopuri. Astfel, raportând la mediul şcolar, indisciplina are loc atunci când conduita unui elev îi împiedică pe ceilalţi să participe la procesul instructiv-educativ: fie caută să câştige atenţia adultului, fie este plictisit, fie nu este antrenat pe măsura capacităţilor de care dispune. Disciplina şcolară şi expresia aplicării acesteia, sancţiunea, devin eficiente în măsura în care conduc elevul de la stadiul respectului convenţional al normelor şcolare la stadiul de autodisciplină, elevul fiind capabil să selecteze scopuri adecvate contextului educaţional. Devianţa şcolară are o accepţiune mai largă decât cea a indisciplinei, cu toate că au în comun conotaţia socionormativă; aceasta include şi conduite evazioniste precum absenteismul, fuga de la şcoală, evazionismul fiind o formă de “devianţă neutră”, aşa cum descrie Merton.