Cuprins
- CAPITOLUL I. TERAPIE OCUPAŢIONALĂ ŞI ARTTERAPIE- CADRU GENERAL
- 1.1.SCURT ISTORIC AL ARTTERAPIEI
- 1.2.ROLUL ŞI ATRIBUŢIILE ARTTERAPEUTULUI
- 1.3.DESFĂŞURAREA ŞEDINŢEI DE ARTTERAPIE
- CAPITOLUL II. METODE GENERALE DE ARTTERAPIE
- 2.1.METODE UTILIZATE ÎN ACTIVITATEA CU COPIII CU INTELECT NORMAL
- 2.2.CARACTERISTICILE GENERALE ALE DESENULUI ŞI PICTURII LA COPIII CU DEFICIENŢE
- 2.3.TEHNICI DE TERAPIE ALE EXPRESIEI FOLOSITE ÎN ACTIVITATEA CU ELEVII DEFICIENŢI
- STUDIU DE CAZ -APLICAREA METODEI DE ARTTERAPIE ÎN RECUPERAREA UNUI COPIL CU DEFICIENTA MINTALĂ SEVERĂ
- ANEXE
- BIBLIOGRAFIE
Extras din proiect
CAPITOLUL I . TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ART TERAPIA - CADRU GENERAL
Bolile şi sănătatea sunt două fete ale aceleiaşi monede. Prin trăire, înseamnă că ambele sune binevenite. Starea de bine coincide cu abilitatea de a fi transparent şi deschis la ceea ce îţi oferă viaţa, bine sau rău. În încercarea de a evita latura negativă a existenţei rămânem blocaţi, ca şi atunci când nu putem vedea partea bună a lucrurilor. Doar atunci când înfruntăm atât polii pozitivi, cât şi pe cei negativi ai existenţei vom genera puterea necesară pentru a ne mişca înainte.
Până la constituirea sa într-o doctrină bine conturată despre om şi viaţa psihică, psihanaliza a parcurs un istoric lung. O valoare deosebită pentru înţelegerea istoriei psihanalizei o constituie cercetarea fazei pre – psihanalitice referitoare la om, la viaţa psihică.
Până la Sigmund Freud, psihologie a identificat viaţa psihică cu viaţa conştiinţei, considerându-le în sensul că “orice fenomen psihic este însoţit de conştiinţa despre el însuşi”.
Tulburările de conduită au un impact diametral şi semnificativ asupra calităţii vieţii copilului, a familiei şi a îngrijitorului. Copiii cu tulburări de conduită au un risc ridicat de a experienţa dezavantajul excluderii sociale pe viitor, achiziţii şcolare deficitare, slujbe de scurtă durată, delincvenţă juvenilă, relaţii interpersonale sărace ducând chiar la probleme maritale sau divorţ, abuzul copiilor etc. Tulburările de conduită pot fi gestionate printr-o combinaţie de intervenţii targhetate atât pe copil cât şi pe familie.
Terapiile focalizate pe copii includ terapia behavioristă, terapia cognitivistă, psihoterapia, trainingul pentru abilităţile sociale, terapia prin muzică, joc, terapia prin artă şi terapia ocupaţională.
Terapia ocupaţională are la bază concepţia după care activitatea voluntară sau altfel spus, ocupaţia cu componentele sale interpersonale şi de mediu, poate fi utilizată eficient pentru împiedicarea apariţiei sau ameliorarea disfuncţiilor organismului uman, contribuind, în acest fel, la creşterea adaptării individului în societate.
Altfel vorbind, terapia ocupaţională se preocupă în primul rând de sănătatea mentală şi funcţionarea optimă a individului în societate.
Asociaţia Americană de Terapie Ocupaţională, oferea în anul 1968 o definiţie a terapiei ocupaţionale: „arta şi ştiinţa de a dirija modul de răspuns al omului faţă de activitatea selecţionată, destinaţia să promoveze şi să menţină sănătatea, să împiedice evoluţia spre infirmitate, să evalueze comportamentul şi să trateze sau să antreneze subiectul cu disfuncţii fizice sau sociale."
Terapia ocupaţională pune accentul pe caracteristicile individului în relaţie cu societatea şi cu lumea în care trăieşte.
Această disciplină, acumulează informaţii din mai multe ştiinţe care se ocupă de comportamentul uman: anatomie, fiziologie, pedagogie, psihologie, sociologie, antropologie, etc.
Deoarece terapia ocupaţională este un tratament ce se concentrează în a ajuta oamenii pentru a dobândi independenţa în toate zonele de activitate pe care le desfăşoară, această terapie oferă copiilor metode variate, activităţi plăcute, distractive, pentru a îmbogăţi deprinderile cognitive, fizice şi motorii şi pentru a spori încrederea în sine.
Cu ajutorul terapiei ocupaţionale, un copil cu probleme în dezvoltare va învăţa să interacţioneze cu membrii familiei şi să dezvolte relaţii sociale cu alţi copii şi parteneri de joc.
Concluzionând, putem spune că terapia ocupaţională reprezintă o ştiinţă interdisciplinară, întrucât aceasta realizează o sinteză informaţională între diferite ştiinţe particulare.
Elementul comun şi general al tuturor definiţiilor date terapiei ocupaţionale de diverşi autori, se bazează pe utilizarea conceptului de activitate sau ocupaţie.
Orice activitate dispune de:
1) o bază motivaţională,
2) de o structură (organizare prin autoorganizare)
3) de o ţintă, scop, sau plan, în raport cu care se autoreglează.
Activitatea presupune o înlănţuire sau un sistem ierarhizat de acţiuni, care, la rândul lor, cuprind operaţii. Nota definitorie a activităţii este transformarea de obiecte materiale şi/ sau informaţii şi ansambluri informaţionale.
De aceea art terapia are un loc bine meritat ca făcând parte în această acţiune de lungă durată.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Aplicarea Metodei de Artterapie in Recuperarea unui Copil cu Deficiente Mentale.doc