Demutizarea

Problema iniţială şi totodată fundamentală a surdologiei o con¬stituie demutizarea.

Demutizarea este activitatea complexă de înlătuare a mutrtăţii cu mijloce proprii surdologiei, prin folosirea căilor organice nealterate şi pe baza compensării funcţionale.

Demutizarea presupune: a) recepţia vorbirii prin labiolectură şi prin utilizarea de mijloace naturale sau tehnice a auzului rezidual, b) emisia vorbirii - articularea - care poate fi corelată cu însuşirea grafemelor, c) în vederea realizării comunicării verbale (oral şi scris).

Surditatea este urmarea unui defect organic instalat la niveluri deiferite (timpan, organul Corti, membrana bazilară, traiect nervos auditiv, zona auzului din scoarţa cerebrală, ex.: Vemike).

Mutitatea, consecinţă a surdităţii, este o tulburarea funcţională consecutivă a defectului organic.

In această situaţie, surditatea este determinată de defectul organic primar, mutitatea (neînsuşirea limbajului verbal) constituie o consecinţă directă a defectului primar, iar dezvoltarea psihică speci¬fică surdomutului nedemutizat este o consecinţă terţiară a defectului primar, cauzată nu atât de acesta, cât, mai ales, de absenţa limbajului sau de tulburările grave din sfera limbajului şi a comunicării verbale.

De defectul primar se ocupă medicina (prin operaţii de timpano-plastie) şi electro-acustica (prin crearea de proteze auditive adecvate).

De înlăturarea consecinţelor defectului primar se ocupă surdologia.

Demutizarea, însuşirea limbajului verbal, constituie mijlocul principal pentru realizarea scopului surdopedagogiei, „formarea per¬sonalităţii cât mai depline a disfuncţionalului auditiv”.

Demutizarea presupune însuşirea celor trei laturi a limbajului:

1. Latura fonetică

2. Lexicul.

3. Structura gramaticală.

Cele trei laturi ale limbajului, în mod normal, acţionează în strânsă legătură şi se însuşesc în scopul formării comunicării verbale şi a gândirii noţionale specific umane.

In sens restrâns, prin demutizare se înţelege însuşirea siste mului fonetic al limbii (latura articulatorie) cu un minim de vocabular ş modele de construcţii gramaticale, în vederea facilitării, pe cât posibil a comunicării oral-verbale.

In sens larg, (accepţiune modernă) noţiunea de demutizare se leagă strâns de aceea a „educaţiei permanente". în acest caz, demu tizarea nu se sfârşeşte odată cu însuşirea laturii fonetice a limbii nici cu terminarea unui ciclu şcolar (I-IV, V-VIII), ci se prelungeşte în timp, deoarece în permanenţă,- disfuncţionalul auditiv va întâlni structuri fonetice şi lingvistice noi (cuvinte, expresii, sensuri etc), pe care ar trebui să le asimileze tot pe căi specifice.

Crearea unor centre (puncte) postşcolare de cizelare (corectaere) a pronunţiei şi exersare a auzului ar corespunde necesităţii „educaţiei permanente" în domeniul demutizării.

Cele trei laturi ale limbajului (articulatorie, lexicală şi gramaticală) se formează şi evoluează în mod diferit la copiii cu auz normal, la deficienţii mintal sau la deficienţii de auz.

a. Copilul auzitor învaţă limbajul în mod spontan, pe baza şabloanelor verbale întâlnite în mediul social în care trăieşte.

La vârsta de 6-7 ani, la intrarea în şcoală, în cazul copilului cu dezvoltare normală a organelor de simt, cele trei aspecte ale limbaju¬lui sunt bine dezvoltate. Astfel, copiii, in proporţie semnificativă, pro¬nunţă corect toate structuile fonetice (cu mici excepţii: r, s, ş, j etc), prezintă un vocabular suficient pentru comunicare (între 3000 şi 800 de cuvinte) şi o structură gramaticală în raport cu modelele verbale însuşite în microclimatul social.

Tulburările de aticulare, la copilul normal, nu împietează dezvol¬tarea lui psihică şi nici inserţia socială, decât în cazul intalării com¬plexului de inferioritate. Acesta se instalează, uneori, ca urmare a gre¬şelilor de educaţie în familie, şcoala, colectiv de copii sau de adulţi. în acest caz, copilul stigmatizat (de exemplu: ce te sâsâi, ca prostul?, ce te bâlbâi? etc.) va vorbi mai puţin, va vorbi numai cu anumite per¬soane sau nu va vorbi deloc (mutism electiv, didactogenie). De aceşti copii, pentru recuperare, se ocupă logopedul interşcolar, prima sarci¬nă a acestuia fiind de a împiedica instalarea complexului de inferiori¬tate şi, treptat, de a corecta articularea.

b . La handicapaţii mintal, deficienţa îşi pune amprenta în ceea ce priveşte formarea comunicării verbale prin întârziere şi prin tulburări vizibile, pe linie fonetică, lexicală şi gramaticală. Astfel, la vârsta de 6-8 ani, la înscrierea la şcoală, pronunţia este defectuasă în proporţie de aproximativ 70-80%, lexicul sărac cu numeroase aşa-zise „etichete verbale", adică cuvinte fără conţinut semantic sau cu un con¬ţinut sărac şi deformat.

c. Deficienţii de auz îşi însuşesc cele trei apecte ale limbajului, mai ales, în mod dirijat, prin colaborarea strânsă dintre familie, spe¬cialistul surdolog, grădiniţă şi şcoală. Demutizarea presupune din par¬tea specialistului cunoştinţe din domeniul ortofonic (fonetic), psiholing¬vistic, gramatical, acustic (pentru protezare) şi surdo-didactică.

1. Latura fonetică (articulatorie)

In fiecare limbă există un număr diferit de foneme-grafeme. De exemplu, în limba română latura fonetică este constituită din 7 vocale (a, o, u, e, i, â, î) şi 26 consoane (p, b, m, f, v, ş, j, t, d, n, s, z, ţ, r, I, c, g, h, (ce, ci), (ge, gi), g' (ghe, ghi), c' (che, chi).

Practic insă, în demutizare se ţine seama nu numai de foneme ci şi de emiterea corectă a diftongilor, triftongiior, hiatului, structurilor consonantice şi de poziţia diferită a unuia şi aceluiaşi sunet în cuvânt.

Al. Rosetti subliniază faptul că „fonemul nu este identic cu sunetul şi nici exterior lui, ci necesar prezent în sunet, fiindu-i inerent şi suprapus: - este invariantul în variaţii". Fiecare sunet vorbit depinde de sunetele vecine şi de situaţia lui în cuprinsul silabei. Pornind de la această idee, Iorgu Iordan consideră că, în limba română, în vorbirea curentă, pot fi distinse 78 de sunete. Cunoaşterea tehnicilor ortofonice este indispensabilă în procesul demutizării.