Etica si Deontologie - Educatia, Componenta de Baza in Dezvoltarea Personalitatii

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Etica si Deontologie - Educatia, Componenta de Baza in Dezvoltarea Personalitatii.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 35 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Popescu Veronica

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domenii: Psihopedagogie, Pedagogie, Psihologie

Cuprins

I.Conceptul de educaţie. 4
II.Conceptul de personalitate.Teorii cu privire la personalitate.6
III.Citate despre educaţie. 8
IV.Definiţii ale educaţiei. 9
V.Istoria educaţiei.10
VI.Fundamentele educaţiei. 14
VII.Funcţiile educaţiei. 16
VIII.Formele educaţiei.19
1.Educaţia formală.20
2.Educaţia nonformală .22
3.Educaţia informală.24
IX.Conţinuturile generale ale educaţiei.26
X."Noile educaţii".31
CONCLUZII.33
BIBLIOGRAFIE.35

Extras din document

I.CONCEPTUL DE EDUCAŢIE

Din punct de vedere etimologic, termenul educaţie poate fi dedus din latinescul educo-educare („ a alimenta”, „ a îngriji”, „ a creşte” – plante sau animale). Cu înţelesuri similare întâlnim, la francezi, în secolul al XVI-lea, termenul education, din care va deriva şi cel romanesc educaţia. Termenul mai poate fi dedus şi din latinescul educo-educere, care înseamnă „a duce, a conduce, a scoate”. Se pare că ambele traiecte etimologice sunt corecte, iar ramificaţiile semantice concură la o decantare semiotica destul de precisă. Cât priveşte determinarea realităţii acoperite de termenul în discuţie şi a conţinutului noţional, apar multe dificultăţi, întrucât mulţi pedagogi vor înţelege educaţia în mod diferenţiat. Cuvântul educaţie este de origine latină, derivă din substantivul „educatio” care înseamnă creştere, hrănire, cultivare. Educaţia are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieţii sociale. Educaţia este un tip particular de acţiune umană, o intervenţie sau direcţionare, o categorie fundamentală a pedagogiei.

Educaţia este o acţiune de a forma un copil şi de a-l dirija către starea de adult; acest termen prin însăşi etimologia sa, priveşte atât aspectul intelectual cât şi aspectul psihologic sau moral, pe când instruirea se limitează la intelect eludând latura morală.

Educaţia este o integrare: integrarea forţelor vieţii în funcţionarea armonioasă a corpului, integrarea aptitudinilor sociale în vederea adaptării la grupuri, integrarea energiilor spirituale, prin mijlocirea finite sociale si corporale, pentru dezvoltarea completă a personalităţii individuale (Hubert, 1965, p.58).

Observăm că în unele definiţii sunt luate în considerare fie scopul educaţiei, fie natura procesului, fie conţinutul educaţiei, fie laturile sau funcţiile actului educative. Definirea educaţiei se poate realiza din unghiuri diferite de vedere. Ioan Cergiht (1988, pp.13-16) identifică urmatoarele posibile persperctive de întelegere a acesteia:

a. Educaţia ca proces (acţiunea de trasformare in sens pozitiv si pe termen lung a fiinţei umane, în perspectiva unor finalităţi explicit formulate)

b. Educaţia ca acţiune de conducere (dirijarea evoluţiei individului spre stadiul de persoană formată, autonomă şi responsabilă)

c. Educaţia ca acţiune socială (activitatea planificată ce se desfăşoară pe baza unui proiect social, care comportă un model pe personalitate)

d. Educaţia ca inter-relatie umană ( efort comun si conştient intre cei doi actori-educatorul si educatul)

e. Educatia ca ansamblu de influenta ( actiuni deliberate sau in afara unei vointe deliberate, explicite sau implicite, sistematice sau neorganizate, care, intr-un fel sau altul, contribuie la formarea omului ca om).

Principiile educatiei variaza potrivit cu conceptia despre om si menirea acestuia: de la Rabelais, care voia un “cap bine mobilat”, pana la Montaigne, care prefera un “cap bine facut”; de la Rousseau, care insista asupra aportului naturii (spectacolul naturii trebuind sa inspire sufletului omenesc principiile elementare ale moralei), la Auguste Compte, care, dimpotriva, sublinia rolul societatii in formarea si reformarea spiritului in sensul cel bun.

Cu toate ca azi civilizatia moderna cere specialisti si da o instructie din ce in ce mai tehnica si partiala, numai o educatie generala si umanista poate forma specialisti capabili sa se ”recicleze” in permanenta, pe masura progreselor neancetate ale tehnicii si a transformarilor lumii moderne. Scopul educatiei este sa instruiasca in primul rand, apoi sa adapteze pe plan social si, in sfarsit, sa formeze o judecata libera si personala.

Educatia este arta de a dezvolta calitatile morale, intelectuale, artistice si fizice pe care copilul le poseda in stare potentiala.

Educatia nu vizeaza modificarea naturii celui de care se ocupa, ci sa-l ajute sa se dezvolte armonios in mediul lui. Ea necesita cunoasterea trebuintelor sale, a legilor cresterii sale fizice si mentale, depinzand de ideea pe care si-o face despre om: in Sparta , oras militar al Greciei antice, copiii erau supusi unei discipline de fier. In pofida recomandarilor marilor pedagogi (Montaigne, Komensky), educatia autoritara a persistat pana la inceputul secolului XX si numai ca urmare a influentei lucrarilor unor psihologi contemporani (Binet, Claparede, Dewei, Walon) s-a raspandit o forma de educatie mai adaptata la realitate. Aceasta incepe de la nasterea copilului, ba chiar inainte, prin educarea parintilor. Acestei sarcini necesare i se consacra “scolile parintilor”, fondate (1928) si animate de umanisti si psihopedagogi (A. Isambert, A. Berge…), ale caror cercuri de studii si conferinte sunt frecventate cu asiduitate.

Fisiere in arhiva (1):

  • Etica si Deontologie - Educatia, Componenta de Baza in Dezvoltarea Personalitatii.doc