Cuprins
- ARGUMENT 2
- CAPITOLUL I - Generalităţi 7
- 1.1.Definirea finalităţilor 7
- 1.2.Clasificări ale finalităţilor educaţiei 8
- CAPITOLUL II – Principalele tipuri de finalităţi 10
- 2.1.Ideal educaţional 10
- 2.2.Scopul educaţional 13
- 2.3.Obiectivele 15
- 2.3.1. Organizarea pe niveluri a obiectivelor educaţionale 18
- 2.3.2. Obiectivele pedagogice generale 19
- 2.3.3. Obiectivele pedagogice specifice 20
- 2.3.4. Obiectivele cadru şi obiectivele de referinţă 21
- 2.3.4.1. Obiectivele-cadru 21
- 2.3.4.2. Obiectivele de referinţă 21
- 2.3.5. Obiectivele operaţionale (sau performative) 21
- CAPITOLUL III - Taxonomii ale obiectivelor educaţionale 24
- 3.1.Conceptul de taxonomie didactică 24
- 3.2. Domeniul cognitiv. Taxonomia lui B.S. Bloom (1956) 24
- 3.3.Domeniul afectiv -Taxonomia lui Krathwohl 28
- 3.4.Domeniul psihomotor. Taxonomia lui Harrow (1972) 31
- 3.5.Taxonomia D'Hainaut 34
- CAPITOLUL IV - Competenţele 38
- 4.1.Demersul de stabilire a competenţelor 39
- 4.2.Ce este o unitate de competenţă? 40
- CAPITOLUL V - Proceduri de operaţionalizare a obiectivelor 42
- 5.1. Operaţionalizarea obiectivelor educaţionale. Concept, model, relevanţă practică, limite, aplicaţii 42
- 5.2.Alte criterii de operaţionalizare a obiectivelor 45
- 5.3.Dificultăţi sau greşeli în formularea obiectivelor 46
- 5.4.Proceduri de operaţionalizare 46
- 5.4.1. Tehnica lui Mager 47
- 5.4.2. Tehnica Landsheere 47
- CAPITOLUL VI - Aplicaţii 50
- CONCLUZII 52
- BIBLIOGRAFIE 54
Extras din proiect
ARGUMENT
Educaţia este un tip particular de acţiune umană, o intervenţie sau direcţionare, o categorie fundamentală a pedagogiei.
Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele. Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naştere, natura înzestrează copilul numai cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educaţie. Rezultă că în concepţia sa, educaţia este o activitate de stimulare a acestor „seminţe”, şi implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul „nu poate deveni om decât dacă este educat”.
Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educaţia se prezintă sub forma unei relaţii interpersonale de supraveghere şi intervenţie ce se stabileşte între „preceptor” (educator) şi copil (viitorul „gentleman”).
Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educaţia contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societăţii: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educaţie şi că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.
Pentru Jean-Jacques Rousseau educaţia este în acelaşi timp intervenţie şi neintervenţie:
„Educaţia negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării fireşti, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenţie”.
În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart educaţia este împărţită în trei subdiviziuni: guvernarea, învăţământul (realizarea unor obiective specifice) şi educaţia morală.
Sociologul francez Émile Durkheim considera că educaţia este o acţiune „exercitată de generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viaţa socială.”; are ca obiect să provoace şi să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale. Durkheim afirma că „educaţia constă într-o socializare metodică a tinerei educaţii”.
Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educaţia este „un fapt social şi individual în acelaşi timp”. Florin Georgescu considera că „educaţia este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie”.
Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligenţa şi capacitatea creatoare a omului. „Întregul climat al viitorului, afirmă, va situa capacităţile intelectuale în condiţiile deplinei afirmări şi va da un larg avans dorinţei de cunoaştere” .
În concluzie, prin educaţie se doreşte dezvoltarea conştientă a potenţialului biopsihic al omului şi formarea unui tip de personalitate solicitat de condiţiile prezente şi de perspectiva societăţii.
Educaţia are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmăreşte dezvoltarea unor calităţi umane şi explorarea orizonturilor, este orientată predominant spre pregătirea pentru viaţă, are în vedere, cu precădere, întrebări asupra existenţei, vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse, finalitatea în educaţie îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educaţională este dinamică şi flexibilă în acelaşi timp, iar educaţia stimulează idealul fiinţei umane exprimat prin „a fi şi a deveni”.
Educaţia diferă de la o etapă istorică la alta în funcţie de condiţiile materiale şi spirituale ale societăţii. Educaţia este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forţă de muncă şi fiinţă socială.
Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conţinuturile, finalităţile educaţiei s-au schimbat, au evoluat şi s-au perfecţionat. Educaţia este deci supusă schimbărilor istorice, ea apărând odată cu societatea din comuna primitivă.
În momentul în care strămoşii îndepărtaţi ai omului au început să muncească, prin aceasta, felul lor de viaţă a început să se deosebească fundamental de cel al animalelor. Acestea din urmă au continuat să se adapteze şi să se comporte faţă de mediul natural în mod instinctiv. Omul însă a adoptat faţă de mediu o atitudine activă, transformându-l cu ajutorul uneltelor pe care le confecţionează. Astfel apare atitudinea activă a omului faţă de propria sa dezvoltare, simţul de răspundere pentru generaţia viitoare, exprimat prin grija adulţilor de a transmite celor tineri experienţa de confecţionare şi utilizare a uneltelor în vederea formării lor ca forţă de muncă. Între muncă şi educaţie s-a stabilit astfel un raport de intercondiţionare, raport care se află la baza perfecţionării uneltelor de muncă.
Dezvoltarea vieţii sociale, îmbogăţirea experienţei umane fac să se complice însuşi procesul de transmitere a experienţei acumulate, de procesul de educare. Generaţiile adulte transmit tinerelor generaţii nu numai experienţa de muncă, ci şi limba şi regulile de comportare. Acest proces intenţionat de formare a tinerelor generaţii este tocmai ceea ce înţelegem prin educaţia în comuna primitivă.
Apariţia proprietăţii private şi a claselor sociale fac ca educaţia antichităţii să se deosebească de cea specifică comunei primitive. Educaţia are acum un caracter de clasă. Acest caracter este evident atât în statele din orientul antic – Egipt, China, India – cât şi în Grecia şi Roma antică.
În şcolile egiptene se urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor statului – a preoţilor – iar pe de altă parte, pregătirea acelora care, îndeplinind diverse funcţii administrative mai mărunte, aveau obligaţia de a şti să scrie.
Din documentele ce au ajuns până în vremea noastră se poate deduce că chinezii au avut şcoli cu mult înainte ca societatea lor să se împartă pe clase. Cu toate acestea şcolile din China antică devin treptat un monopol al aristocraţiei. Spre deosebire de alte şcoli din orientul antic, în China se acordă mare atenţie formării deprinderilor de comportare, urmărindu-se mai ales cultivarea supunerii atât faţă de cei mai în vârstă, cât şi faţă de cei superiori ca situaţie socială. Educaţia morală din şcoala chineză era puternic influenţată de religie.
Ca şi la egipteni, pentru indieni nu exista o demarcaţie precisă între cunoştinţele religioase şi cele profane. Ele se împleteau. În India se studia astronomia, medicina (cu ajutorul magiei), matematica şi limba sanscrită.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Finalitatile Educatiei.doc