FORMAREA DEPRINDERII DE CITIRE LA ELEVII DE C

I. TEORII PRIVIND FORMAREA DEPRINDERII DE CITIRE

I.1 CITITUL – INSTRUMENT DE BAZA AL ACTIVITATII INTELECTUALE

I.1.1 Procesul formarii deprinderii de citire

Cititul este constituit din câteva componente, a caror cunoastere constituie un mijloc de a asigura caracterul constient al învatarii acestei deprinderi. La originea ei, orice deprindere este o activitate constienta. Pentru a asigura constientizarea necesara, trebuie pornit, de la componentele deprinderii respective, care, prin exercitii sistematice, se vor automatiza, adica se vor transforma în deprinderi. Prin actul cititului se realizeaza transpunerea unor structuri grafice în structuri sonore si mintale, transpunere care este legata, totdeauna, de o semnificatie: cuvântul, propozitia sunt purtatoare de informatii.

Cititorul are de facut, în acelasi timp, o întreita munca: sa recunoasca literele din care se compune cuvântul scris, sa transpuna rezultatul, fie cu voce tare, fie în gând, în limbajul sonor (deoarece, cu toata raspândirea actuala a scrierii, limbajul sonor primeaza asupra celui scris) si – în sfârsit – sa substituie în minte cuvântului sonor conceptul corespunzator. Prin urmare, cititul ca deprindere are la baza o serie de componente, a caror cunoastere este absolut necesara (Ioan Serdean, 1993). Numai însusirea – în mod constient – a acestor componente în succesiunea lor fireasca poate asigura învatarea corecta a tehnicii cititului.

O prima componenta o constituie recunoasterea literelor. Realizând actul cititului, copilul trebuie sa perceapa mai întâi literele dupa forma si orientarea lor, precum si locul fiecaruia în cuvânt, fiind stiut ca orice schimbare a locului acestora sau orice omitere schimba însusi cuvântul. Recunoasterea literei este asociata cu sunetul. Litera, luata separat, nu are nici o semnificatie, iar cuvântul care are o semnificatie nu poate constitui pentru copiii începatori în ale cititului unitatea optica sau câmpul vizual de citire, adica ei nu pot cuprinde în acest câmp un cuvânt întreg. De aceea, se recurge la silaba, care, chiar daca nu are o semnificatie, usureaza trecerea pragului spre citirea cuvintelor. Unirea literelor în silabe si realizarea

câmpului de citire de o silaba reprezinta o alta componenta a deprinderii cititului.

În decursul acestui act, elevii vor realiza apoi trecerea pragului de la silaba la cuvânt, ceea ce constituie o componenta pe cât de dificila pentru elevi, pe atât de necesara. Aceasta componenta îi apropie pe elevi de citirea cuvintelor, citire care, oricât de lenta este la început, prin reveniri succesive, asigura în cele din urma întelegerea continutului semantic al cuvintelor. Actul cititului presupune si capacitatea de a citi propozitii si – în cele din urma – texte închegate. Pentru micii cititori, stabilirea locului fiecarui cuvânt în propozitie sau fraza si întelegerea sensului acestora reprezinta o activitate complexa si dificila, care constituie – în acelasi timp – componente ale actului cititului.

Cunoasterea acestor componente de catre învatator este necesara, întrucât fiecare din ele urmeaza sa fie însusita de catre elevi în vederea întelegii tehnicii cititului. Cunoasterea si exersarea lor asigura constientizarea actului cititului, activizarea operatiilor intelectuale, posibilitati sigure de interiorizare, precum si un câmp larg de transfer. Aceasta optica înlatura opinia ca actul citirii si scrierii s-ar rezuma numai la recunoasterea si executarea în scris a literelor, deci la o simpla descifrare si redare a lor. Numai cunoasterea tuturor actiunilor care concura la realizarea cititului, mai ales întelegerea sensului celor citite, face ca aceasta deprindere sa devina cu adevarat un mijloc de autoinstruire pentru elevi.