Forme ale Epilepsiei la Copil

1. INTRODUCERE

Epilepsia este o afectiune cunoscuta din cele mai vechi timpuri, descrieri si observatii pastrându-se înca de la Hippocrat. Cu toate acestea abia din secolul al XVII-lea ea începe sa fie considerata din ce în ce mai putin o boala determinata de forte supranaturale. De atunci, observatiile clinice, anatomo-patologice si de neurofiziologie experimentala au continuat sa îmbogateasca cunostintele asupra acestei boli ce mai pastreaza înca multe necunoscute.

Caracterul de boala cronica compatibila cu o lunga perioada de viata si complexele probleme medico-sociale pe care le implica fac din epilepsie o afectiune de prima importanta între bolile neuropsihice.

1.1 ISTORIC

Termenul de „epilepsie” deriva din grecescul „epilambanein” = a ataca prin surprindere.

În anul 400 î. Hr. – Hippocrat scria cu privire la „maladia sacra” ca nu i se pare sa aiba o maladie de ordin divin descriind perfect diversele semne ale bolii si încercând sa o explice.

Perioada romana – aparitia unei crize de convulsii la un participant în adunarea magistratilor – „morbis comitialis” reprezentând motivul pentru întreruperea sedintei.

Tissot (1770) face prima încercare de apropiere stiintifica fata de boala în „Tratatul de epilepsie” spunând ca „pentru aparitia epilepsiei este nevoie de doua elemente: o dispozitie a creierului de a intra într-o stare de contractie mai rapid decât la omul sanatos si o cauza iritativa care sa puna în actiune aceasta predispozitie”.

Prima jumatate a secolului al XIX-lea – Esquirol (1815) face diferentierea între atacurile severe („Grand mal”) si atacurile usoare („Petit mal”).

Bouchet si Cazauveielh (1825), iar Sommer (1880) descriu scleroza mesiala în hipocâmp, Calmeil (1824), Fabret (1860) si Sampt (1876) descriu crizele epileptice care se manifesta clinic doar prin perturbarea izolata a functiilor superioare.

Herpin (1852) individualizeaza semnele cardinale ale epilepsiei miclonice juvenile.

Reynolds (1861), Gowers (1885) si Turner (1907) fac o analiza clinic minutioasa a epilepsiilor.

În a doua jumatate a secolului al XIX-lea – John Hughlings Jackson domina literatura în domeniul epileptologiei, determina trecerea bolii din domeniul psihiatriei în domeniul neurologiei; el descrie extinderea crizelor convulsive ca punct de plecare în regiunea rolandica, crizele afazice, „starea de visare”, aura olfactiva. Cu o jumatate de secol înainte de aparitia electroencefalogramei Jackson stabilea mecanismul descarcarilor epileptice: „descarcare brusca, temporara si excesiva a celulelor instabile din substanta cenusie cerebrala”.