Intervenția în tulburările de limbaj

1. TULBURĂRI ALE LIMBAJULUI, CAUZE, EVOLUŢIE

Limbajul are o evoluţie spectaculoasă, la aceasta contribuind în general atât dezvoltarea intelectului, gândirii, psihicului, cât şi sistemul social, toţi aceşti factori asigurându-i un anumit echilibru.

Limbajul şi vorbirea sunt într-un proces de dezvoltare permanentă, determinată de structura organică şi psihică, parcurgând mai multe stadii, fiecare marcând un proces parţial, dependent de dezvoltarea intelectului, dar şi de contextul social şi cultural. Aceşti factori stau la baza evoluţiei normale sau patologice a limbajului.

La realizarea limbajului participă un complex de organe periferice şi centrale şi de sisteme aferente şi eferente, organizate la diferite niveluri funcţionale. Astfel, prin intermediul organelor de simţ periferice (auz, văz) sunt recepţionate informaţiile din mediul extern, care sunt transmise pe cale aferentă la zonele corticale. Acestea recepţionează impulsurile auditive şi vizuale, le înregistrează şi le recodifică, transmiţând apoi concluziile la cortexul motor care, la rândul lui, trimite impulsuri, pe cale eferentă, la nivel periferic, la muşchii implicaţi în vorbire sau scriere.

Aparatul periferic al vorbirii, compus din cele trei sisteme fundamentale: organele de respiraţie (plămânii, muşchii care-i pun în mişcare, bronhiile, traheea), laringele, cavitatea bucală şi nazală, este şi el foarte complex şi necesită o coordonare extrem de fină a mai multor mişcări care se produc simultan. Aerul trimis de contracţia muşchilor şi de plămâni, trecând prin laringe, face să vibreze corzile vocale, vibraţie care produce sunetul sau cuvântul rostit.

Scoarţa cerebrală are rol hotărâtor, ea asigurând şi substratul psihic al vorbirii.

Mecanismul motor cerebral care impulsionează organele periferice, funcţionează ca o unitate.

Pentru fiecare moment al vorbirii se configurează o schemă motorie, implicând musculatura fonaţiei, respiraţiei, articulaţiei. Deci, pentru fiecare sunet al vorbirii, fiecare muşchi al organelor periferice, participant la vorbire, este sub control neuronal, dar toţi laolaltă sunt prinşi într-o unitate funcţională pe care o comandă o schemă motorie, provenită la rândul său din activitatea unui număr determinat de neuroni asamblaţi într-o unitate funcţională.

Cortexul nu numai că dirijează şi reglează mişcările organelor periferice ale vorbirii, ci şi autocontrolează limbajul prin informaţiile pe care le primeşte despre modul cum s-au realizat mişcările respective, la nevoie trimiţând impulsuri pentru corectare.

Maturizarea fono-articulatorie se realizează în funcţie de maturizarea structurilor motorii şi a celor auditive, care se produce firesc, în timp, concomitent cu dezvoltarea copilului, dacă nu intervin unii factori nocivi care să perturbe evoluţia normală a copilului în general, şi a limbajului în special. Ori, este de asemenea ştiut că asupra organismului uman acţionează foarte mulţi factori nocivi care, în anumite condiţii, pot produce o serie de perturbări în unele din aceste sectoare.

Limbajul, ca achiziţie recentă, este foarte vulnerabil la acţiunea acestor factori interni sau externi, care pot acţiona în perioada intrauterină, în timpul naşterii sau după naştere.

Pentru producerea vorbii, cât şi pentru recepţie, este nevoie de integritatea anatomică şi funcţională a tuturor acestor elemente care participă la realizarea vorbirii. Orice anomalie survenită, poate produce o serie de tulburări ale limbajului oral sau scris, a căror formă şi complexitate sunt în strânsă legătură cu locul, întinderea şi gravitatea acesteia.

Însuşirea limbajului se realizează în timp, în strânsă legătură cu celelalte funcţii psihice, acestea influenţându-se reciproc. Limbajul stimulează dezvoltarea celorlalte procese psihice iar acestea, la rândul lor, influenţează dezvoltarea limbajului.

Dacă la început vorbirea copilului se realizează pe baza unor activităţi nesistematice, legate de satisfacerea unor necesităţi, mai târziu, copilul trebuie să înţeleagă şi să răspundă corect la solicitări, îmbogăţindu-şi treptat atât vorbirea impresivă cât şi expresivă.

Pentru a putea aprecia corect care sunt tulburările de vorbire reale, în diferite etape ale dezvoltării copilului, este absolut necesară cunoaşterea evoluţiei limbajului la copilul normal, cu particularităţile de vârstă.