Mapă logopedică

Introducere

Limbajul este un fenomen deosebit de complex care a preocupat de multa vreme pe oamenii de stiinta din cele mai variate domenii. Fiind prin natura sa un proces prin excelenta psihologic, limbajul este în primul rând obiectul de cercetare al psihologiei.

Constituind una din manifestarile esentiale ale vietii psihice ale omului, limbajul este totodatã una din trãsãturile sale caracteristice, distinctive, în raport cu celelalte vietuitoare. Omul este singura fiinta vorbitoare. Fãrã limbaj nu poate fi conceputa nici existenta omului ca fiinta sociala, nici existenta societatii însasi.

În procesul comunicarii, oamenii folosesc variate mijloace de comunicare, dintre care sunt nonverbale (actiuni concrete cu obiectele, gesturile si mimica), iar altele verbale (sonore, grafice). Mijloacele verbale (si în primul rând cele sonore) au dobândit un rol fundamental în comunicarea interumanã. Ansamblul mijloacelor verbale de comunicare constituie fenomenul limba care este prezent numai în societatea umana.

Limbajul este o forma specifica de activitate umana prin care se realizeaza comunicarea dintre oameni. Nu orice proces de comunicare între oameni poate fi considerat limbaj în sensul propriu al cuvântului. În acceptia sa stricta, termenul de limbaj se refera la comunicarea verbalã.

Limbajul este o activitate umanã de comunicare prin intermediul limbii. Dar natura limbajului, respectiv a limbii, nu poate fi elucidatã fara sa se precizeze care este continutul comunicãrii verbale. Desi limbajul se aflã în relatii strânse cu toate procesele si însusirile psihice ale omului, inclusiv cu cele mai simple (senzatiile si perceptiile), totusi cercetarile psihologice au stabilit de multã vreme cã principalul continut al comunicarii verbale îl formeaza gândirea.

Tulburarile de limbaj

Prin tulburari de limbaj se intelege: intarziere in aparitia si dezvoltarea limbajului, dificultati in emiterea unor sunete (dislalii), inlocuirea unor sunete cu altele, dificultati de scriere (disgrafie), balbaieli.

Tulburarile de limbaj pot avea drept cauze malformatii la nivelul aparatului fono-articulator (limba, dinti, buze, corzi vocale, cai respiratorii), lipsa de stimulare si corectare din partea parintilor sau a adultilor care supreavegheaza si participa la educarea copiilor. Alte cauze ar putea fi de natura psihica, socuri emotionale, blocaje afective.

Tulburarile de limbaj se intalnesc in mod frecvent la copii, dar si adultii se pot confrunda u astfel de tulburari in urma unor accidente ischemice, sau a unor accidente.

La copii apar in mod frecvent tulburari de pronuntie constand in deformarea, omiterea, substituirea si inversarea anumitor sunete in vorbirea spontana si in cea reprodusa.

In functie de natura si specificul fiecarei tulburari de limbaj, sunt absolut necesare exercitiile logopedice speciale, pentru prevenirea si corectarea acestora. Cu cat tratamentul logopedic se desfasoara mai de timpuriu si in mediul natural de viata al copilului, cu atat este mai eficient. Varsta de 3-4 ani este considerata ca fiind cea mai indicata pentru realizarea tratamentului logopedic.

O importanta deosebita o are atitudinea parintilor fata de copil, modul in care acestia se ocupa de dezvoltarea limbajului. Limbajul simplu si cat mai clar al adultilor contribuie in cea mai mare masura la inlaturarea particularitatilor trecatoare determinate de varsta ale pronuntarii. Este cu totul gresit ca persoanele din anturajul copilului sa imite modul de exprimare infantil, deoarece in acest fel se consolideaza greselile de pronuntare.

De asemenea este daunator sa se incerce obtinerea unor perfomante verbale care depasesc capacitatil copilului.

Emiterea fonemelor ‘CHI’, ‘CHE’

a) Generalitati

Limba romana are doua consoane ocluzive palatale: k si g (che si ghe), una surda si alta sonora, din care deriva si consoanele chi si ghi, ca rezultate ale coarticulatiei lui k si g cu i.

Sunetele che şi ghe sunt consoane oclusive palatale.

În limba românâ, aceste consoane au o frecvenţă redusă (che – chi, 0,31%, iar ghe – ghi, 0,09%).

b) Tehnica pronuntiei

În pronunţia acestei consoane, ţinuta feţei este asemănătoare cu ţinuta feţei specifică pronunţiei consoanei c. Deosebirea rezidă în poziţia mai avansată a limbii (în regiunea alveolelor incisivilor inferiori).

Distanţa dintre dinţi şi buze este de aproximativ 10 – 15 mm.

Articularea sunetului che este mai mult decât o coarticulaţie a lui c şi e, întrucât concomitenţa de articulaţie este mai puţin puternică. Coarticulaţia se caracterizează prin înlănţuirea sunetelor pronunţate în aşa fel ,,încat un sunet începe să fie articulat înainte ca articularea sunetului precedent să fie sfârşit”.