Profesorul Ideal

Introducere

Termenul „profesor” este definit în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ca fiind „o persoană cu o pregătire specială într-un anumit domeniu de activitate şi care predă o materie de învăţământ; persoană care îndrumă, educă pe cineva.”

Primele informaţii despre profesor şi rolul său corespund epocii de organizare şi instituţionalizare a activităţii de educare a tinerelor generaţii ce are loc în societatea sclavagistă.

Profesorul este situat într-un sistem de relaţii ce depăşesc incinta şcolii incluzând părinţii elevilor, şi, în general, membrii grupului social în mijlocul căruia trăieşte şi munceşte, el este obligat să răspundă şi solicitărilor acestora, adesea, trebuind să vină chiar în întâmpinarea lor.

Profesia de educator şi exercitarea ei solicită din partea celor care o practică să răspundă la cerinţe de bază, printre care menţionăm: pregătire temeinică de specialitate, pregătirea psiho-pedagogică corespunzătoare, precum şi priceperi şi deprinderi de muncă pedagogică, tact pedagogic şi măiestrie pedagogică, bogat orizont cultural.

Profesorii reprezintă acea categorie de personal didactic care îndeplineşte funcţii didactice în învăţământul secundar (gimnazii, licee) şi în unităţi conexe ale învăţământului preuniversitar (case de copii, centre de asistenţă psiho-pedagogică, casele corpului didactic ş.a.).

Capitolul 1 Profesorul - psiholog, pedagog, metodist

În învăţământ, nu oricine poate îndeplini cerinţele complexului act educativ. În persoana sa, autenticul profesor trebuie să însumeze calităţi subtile de psiholog, pedagog, didactician şi metodist.

Psihologia (din gr.”psyche”-suflet şi „logos”-cuvânt) este ştiinţa care are ca obiect studierea psihicului, a sufletului omului în complexitatea structurii sale intime . Unul din psihologii veacului al XX-lea, J. Boucher scria că pedagogia nu poate fi o artă serioasă şi eficace decât dacă se sprijină pe psihologie.

Trebuie să subliniem că activitatea educativ-formativă, de care răspunzător este pedagogul, se întemeiază pe cunoaşterea devenirii fiinţei umane, mai precis pe cunoaşterea ipostazelor acestei fiinţe, de la aceea de ins până la aceea de persoană, apoi de personalitate şi de personaj.

Pedagogia (din gr. Pais, paidos-copil, agein-a educa) este ştiinţa care are ca obiect cercetarea şi aplicarea celor mai bune modalităţi de educare a copiilor, tineretului şi adultului.

Prin „competenţă pedagogică” se înţelege, în sens larg, capacitatea unui educator de a se pronunţa asupra unei probleme pedagogice, pe temeiul cunoaşterii aprofundate a legităţilor şi determinărilor fenomenelor educative; în sens restrâns, se referă la capacitatea unei persoane de a realiza, la un anumit nivel de performanţă, totalitatea sarcinilor tipice de muncă specifice profesiei didactice.

Noţiunea de “competenţă pedagogică” tinde să fie folosită cu înţelesul de standard profesional minim, adeseori specificat prin lege, la care trebuie să se ridice o persoană în îndeplinirea unui anumit rol al profesiei didactice, astfel încât societatea să fie protejată de riscul profesării acestei meserii de către oameni insuficient pregătiţi.

În profesia didactică, cercetătorii au pus în evidenţă existenţa a mai multor niveluri de performanţă profesională:

• nivelul deprinderilor de lucru singulare - atunci când profesorul, de obicei student-practicant, este capabil să realizeze doar sarcini izolate de lucru cu elevii fără a putea să le combine întotdeauna în mod adecvat, în raport cu obiectivele educative urmărite;

• nivelul reproducerii unor “scheme acţionale complexe” date;

• nivelul competenţei pedagogice, când profesorul este capabil să–şi adapteze, “din mers”, schemele acţionale, în funcţie de contextul în care urmează să fie realizat un anumit obiectiv educativ.