Programul de stimulare psihomotrică, mijloc de educare a componentelor psihomotrice a preșcolarilor

INTRODUCERE

1. Principalele aspecte subordonate temei

Psihomotricitatea este definită ca rezultat al integrării funcţiilor motrice şi mentale sub efectul maturizării sistemului nervos, ce vizează raportul subiectului cu corpul său.

Psihomotricitatea apare astfel atât ca aptitudine, cât şi ca funcţie complexă de reglare a comportamentului individual, incluzând „participarea diferitelor procese şi funcţii psihice care asigură atât recepţia informaţiilor, cât şi execuţia adecvată a actului de răspuns”.

După Piaget şi Wallon „psihicul şi motricul nu sunt două categorii distincte supuse, unul gândirii pure şi celălalt mecanismelor fizice şi fiziologic, ci dimpotrivă, sunt expresia bipolară a unui singur proces, acela al adaptării eficiente, suple la condiţiile externe”. Motricitatea, oricât de rudimentară, participă treptat la constituirea inteligenţei, prin structuri succesive. Între condiţiile exterioare ale actului motric şi condiţiile subiective mişcarea nu este doar un mecanism de execuţie, ci un circuit în care fiecare etapă, fiecare detaliu al operaţiilor este expresia imediată a raporturilor stabilite între individ şi mediu.

Wallon consideră că „mişcarea redusă la contracţia musculară care o produce sau la deplasările în spaţiu care urmează nu este decât o abstracţie fiziologică sau mecanică, gestul motric având un dublu scop – să producă o modificare a lumii exterioare declanşând o acţiune şi să facă să răsune în sine lumea exterioară”.

Fundamentarea psihologică teoretică a psihomotricităţii a fost făcută în mod deosebit de autorii de limbă franceză. La H. Wallon psihomotricitatea stă la baza „inteligenţei practice”, a „inteligenţei situaţiilor” în care fuzionează dispoziţiile afective, atitudinile şi mişcările care rezultă din ele şi câmpul perceptiv-exterior. La Piaget, inteligenţa este o continuare a achiziţiilor conduitelor practice, o asimilare senzori-motrică, de la operativ la figurativ.

V. Horghidan afirmă că prin educarea psihomotrică se urmăreşte atât dezvoltarea schemei corporale („aspectul reflexiv”), cât şi organizarea Eu-lui faţă de lume („aspectul extensiv”).

După M. Epuran, însemnătatea factorilor psihici în activităţile corporale şi sportive creşte proporţional cu organizarea şi exigenţa procesului instructiv-educativ. Comportamentul individului depinde – în structura şi formele sale de manifestare – de natura şi caracteristicile stimulilor care îl provoacă, ca şi de particularităţile persoanei respective.

Deoarece, în activităţile corporale latura motrică predomină este foarte important studiul comportamentului motor. Reacţiile motrice sunt (ca orice alte manifestări psihice) răspunsuri elaborate la anumite stimulări. Cunoaşterea şi stăpânirea metodicii folosirii celor mai adecvaţi stimuli (aici exerciţiile fizice) reprezintă premisele obţinerii şi dirijării celui mai adecvat comportament, corespunzător ţelurilor propuse. Este deci firesc ca întregul efect al procesului instructiv-educativ să depindă într-o oarecare măsură şi de structura personalităţii, în care aptitudinile psihomotrice deţin un loc important.

Putem vorbi despre „dezvoltarea psihomotorie” ca obiectiv al educaţiei fizice şi sportive, cuprinzând:

-dezvoltarea calităţilor motrice (viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea, supleţea);

-dezvoltarea chinesteziei (percepţia complexă a mişcărilor);

-dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază (mers, alergare, săritură, căţărare, aruncare, împingere, tracţiune);

-dezvoltarea capacităţii de lucru a organismului şi de adaptare la sarcina de mişcare (stăpânirea corpului, stăpânirea mediului).

Capacitatea de lucru a organismului depinde de o serie de factori, cei care ţin de motricitate fiind foarte importanţi. Literatura psihologică şi pedagogico-metodică foloseşte, fără să facă vreo deosebire uneori, termenii de abilitate motrică, dibăcie fizică, capacitate fizică, aptitudini motrice, calităţi motrice. De obicei, termenii de aptitudini motrice generale sunt confundaţi cu cei de aptitudini psihomotrice. Ultimele se disting de primele prin aceea că sunt socotite mai rafinate, conţinând un grad superior de manifestare a funcţiilor perceptive şi intelectuale.