Relația Profesor Elev și Inadaptarea Școlară

Argument

Actualitatea cercetării evoluţiei comportamentului deviant şi a verificării experimentale a eficienţei unor măsuri psihopedagogice de prevenţie şi de recuperare a devianţei comportamentale la adolescenţi este determinată, în primul rând de starea actuală a societăţii noastre, stare, care în terminologia lui E. Durkeim (1974), poate fi numită „anomie”, iar după D. Banciu şi S.M. Rădulescu (1994) „patologie de tranziţie”. Consecinţele nefaste ale transformărilor radicale în sferele economică, politică, ideologică, axiologică, conjugate şi amplificate de explozia informaţională, promovarea de către mass-media a produselor subculturale, slăbirea controlului social şi al puterii de intervenţie a instanţelor de socializare a generaţiilor în creştere, toate la un loc au deteriorat echilibrul social, au produs o profundă criză morală şi axiologică, au condiţionat o eroziune comunitară moral-relaţională, au contribuit la apariţia unui număr mare de indivizi şi grupuri mici care abuzează de libertăţile constituţionale şi duc sistematic un mod de viaţă incompatibil cu normele sociale. Acestea din urmă suportă şi ele modificări dictate de tranziţia la economia de piaţă, fapt ce creează actorilor sociali disconfort psihologic, afectează şi derutează, îndeosebi, generaţia tânără. Ea, generaţia tânără, fiind lipsită de o reală experienţă de viaţă şi o viziune critică asupra avalanşei informaţionale false, este incapabilă să evalueze adecvat evenimentele şi fenomenele sociale. Astfel, nemaiavând un „referenţial axiologic” (C. Cucoş, 1996) şi un sistem autoreglator bine constituit, adoptă modele de comportament socialmente indezirabil şi manifestă reacţii respective, care denotă o certă inadaptare socială acută.

În prezent inadaptarea şcolară a cunoscut o extindere îngrijorătoare, a crescut considerabil numărul copiilor cu inadaptare şi cu risc pronunţat de eşec şcolar. În situaţia creată familia, şcoala, ca celule ale societăţii responsabile de procesul socializării, nefiind îngrădite şi ocrotite de impactul negativ al perturbărilor perioadei de tranziţie, nu pot contribui în măsura cuvenită la eradicarea eşecului şcolar fără suportul specialiştilor şi lipsa unor programe de intervenţii experimental coroborate. Astfel, întregul angrenaj social din zilele noastre aduce în atenţia cercetărilor problematica adaptării şcolare şi a metodologiei prevenirii inadaptării şcolare şi a eşecului şcolar.

Oportunitatea studiului realizat se datorează, în al doilea rând, faptului că problema se află încă departe de a fi pe deplin elucidată. Până în prezent, puţin sunt reflectate în literatură schimbările psihologice ale individului pe parcursul achiziţionării de către el a calităţii de personalitate, de subiect autonom al vieţii şi activităţii sale sociale; aspectele dezvoltării personalităţii în baza unei deosebite sinteze a diferitelor neoformaţiuni psihologice; problema maturizării sociale a personalităţii şi a formării la ea a sistemului autoreglator ca aptitudine complexă, care se manifestă în cazul unui grad înalt de dezvoltare a reflexiei, a autoaprecierii adecvate, a trebuinţei de autoperfecţionare şi a atitudinii subiectuale, responsabile faţă de propriul comportament.

Necesitatea cercetării date apare şi din complexitatea fenomenului de prevenţie, intervenţie şi recuperare a elevilor cu risc de abandon sau inadaptare Prin urmare, actualizarea temei de studiu decurge din însăşi importanţa fenomenului suspus cercetării, precum şi din posibilităţile valorificării datelor despre dezvoltarea personalităţii, despre stăpânirea şi autoreglarea de către adolescent a comportamentului său în activitatea practicienilor orientată spre prevenirea, corecţia şi recuperarea elevilor cu risc de inadaptare. În acest context, problema investigaţiei este fundamentarea măsurilor psihologice de prevenţie şi recuperare a comportamentului deviant la adolescenţi bazate pe particularităţile specifice de personalitate şi dezvoltarea sistemului autoreglator.

Însă indiferent de felul devianţei care se manifestă este important ca elevul sa fie ajutat să facă alegeri sau opţiuni adecvate ,sa-si dezvolte capacitatea de autocunoaştere si autoevaluare ,prin aportul reunit al familiei ,profesorilor si consilierului şcolar.

Capitolul I. Climatul educaţional în clasa de elevi

I.1. Caracteristici ale climatului educaţional în clasa de elevi

Climatul educaţional constituie o necesitate în realizarea optimă a desfăşurării relaţiilor dintre elevi-elevi, elevi-profesori, „ o structură organizatorică cu elemente specifice.” Caracteristicile relaţiilor sociale din clasă, elev-elev, elev-profesor, competenţele elevilor în activităţile şcolare şi extraşcolare, încrederea sau neîncrederea intre elevi şi cadrul didactic, elev-elev devine o necesitate în rezolvarea unei atmosfere de lucru, de competitivitate, de cooperare şi de conlucrare pentru maturizarea interioară şi exterioară a elevului.

Psihologic, climatul se defineşte ca un ansamblu de trăsături emoţionale, mentale, cristalizate în interacţiunile elevilor. În interiorul climatului unei clase sunt importante funcţiile atitudinilor elevilor conform lui Katz (1960) precizate de profesorul Neculau în Manualul de psihologie socială (2004, pag. 130):

1. Funcţia de cunoaştere în care atitudinea serveşte la evaluarea evenimentelor produse unde se stabilesc legături reciproce.

2. Funcţia de adaptare are rolul instrumental al atitudinii elaborate pozitive/negative şi funcţie de adaptare socială.

3. Funcţia expresivă se referă la atitudinile de interiorizare a valorilor centrale dând posibilitatea de a distinge unul de celălalt.

4. Funcţia de apărare a eului, atitudinile permit naşterea sau protejarea stimei de sine împotriva conflictelor interne sau externe. Valoarea acestor atitudini dau un climat şcolar pozitiv sau negativ modificând sau demotivând dezvoltarea clasei de elevi.

În urma unor cercetări s-a ajuns la clasificarea climatului educaţional făcută de profesorul Romiţă B. Iucu (2004, pg.161)