Sintaxa și semantica propoziției completive

Din punct de vedere al evoluţiei limbii, în general, şi al evoluţiei sintaxei, în special, se presupune că părţile de propoziţie au apărut în ordinea următoare: mai întâi predicatul, într-o propoziţie monomembră, care exprimă o idee de ansamblu, o reprezentare globală a unei situaţii, al cărei element esenţial era predicaţia; apoi subiectul într-o propoziţie bimembră, dezvoltată, mai târziu într-o propoziţie verbală şi o propoziţie nominală; atributul, apoziţia (atributivă) şi complementul, într-o propoziţie verbală.

Privite ca unităţi sintactice, părţile de propoziţie sunt categorii prefigurate în cercetările mai vechi, după consolidarea noţiunii de „cuvânt”. În secolul al VI-lea e. n. Boethius, în traducerea „Organon-ului” lui Aristotel, foloseşte, pentru prima dată, termenii latini subjectum şi praedicatum, apoi, în secolul al XVII-lea, Gramatica generală şi raţională de la Port - Royal (1676) a fixat pentru totdeauna termenii de subiect, predicat, apoziţie şi copulă (pentru verbul a fi) şi abia la sfârşitul secolului al XIX-lea gramaticile europene adaugă la părţile de propoziţie amintite atributul şi complementul. Ulterior, la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, ca rezultat al cercetărilor anterioare, s-au adăugat categorii noi de complement, categoriile de elipsă şi de cuvinte incidente, element predicativ suplimentar, atribut circumstanţial şi, evident, pe lângă toate aceste părţi de propoziţie, au apărut subordonatele respective.

Actualitatea temei. În sintaxistica românească s-au profilat, încă din cele mai vechi timpuri, diverse orientări cu privire la definirea conceptului de complement şi tipologizare a acestuia. Astfel, în majoritatea gramaticilor româneşti atestăm o varietate de definiţii și clasificări ale complementului în limba română.

Complementele obiectului sunt expresia sintactică a unei compliniri semantice indispensabile verbului tranzitiv şi, mai rar, a unor interjecții sau adjective. Planul semantic al relaţiei de dependență în care complementul îşi are originea se întemeiază pe un raport între conţinutul lexical al termenui regent şi conţinutul lexical al termenului determinant, în relativă corespondență cu un raport lingvistic. Prin aceasta, complementele obiectuale sunt expresia lexico - sintactică a unei limite exterioare în desfâșurarea acţiunii verbale. Sfera semantică a termenului regent şi planul semantic el relaţiei de dependenţă determină modul concret de realizare a funcției de complement obiectual, care prezintă, în limba română, două subtipuri: complement direct şi complement indirect. Distincția dintre ele este marcată printr-un relativ izomorfism între planul semantic al relației de dependenţă şi manifestarea acesteia în planul expresiei.

Scopul lucrării. În cercetarea noastră neă-am propus să analizăm valorile semantico-sintactice ale complementelor directe şi indirecte, atât la nivel propoziţional, cât şi la nivel frastic.

În realizarea scopului enunţat, ne-am propus următoarele obiective:

-să identificăm caracteristicile definitorii ale complementului obiectului atât la nivel propoziţional, cât şi la nivel frastic;

- să analizăm diverse tipologii ale tipologiei complementelor în limba română;

- aă confruntăm diverse definiţii ale complementelor obiectului în limba română;

- să identificăm specificul sintactic şi semantic al complementului direct la nivel propoziţional şi la nivel frastic;

- să delimităm caracteristicile semantice şi sintactice ale complementului indirect la nivelul propoziţiei şi la nivelul frazei.

Prezenta lucrare este structurată în două capitole, urmate de concluzii şi indicaţiile bibliografice.

În capitolul întâi, intitulat Actanţi în limba română, au fost luate în discuţie unele probleme privind tipologia complementelor din limba română, în general, şi a complementelor obiectului, în particular. Referindu-ne la specificul sintactic al complementelor analizate, ne vom referi la regenții acestora, posibilităţile de exprimare, iar un loc deosebit vom acorda valorii semantice exprimate de aceste complemente.

Partea a doua a lucrării, intitulată Propoziţiile completive în limba română, este constituită din trei paragrafe, şi reprezintă, de fapt, o încercare de a evidenţia principale caracteristici ale subordonatelor completive. În acest sens, ne vom referi, mai întâi, la principiile de clasificare a propoziţiilor subordonate existente în sintaxă, ca apoi să cercetăm esenţa logico-gramaticală a propoziţiilor completive, valenţele semantice exprimate de acestea la nivel frastic, oprindu-ne, totodată, şi la unele posibilităţi de confuzie ale subordonatelor în discuţie.

Epistemologia cercetării. Baza teoretică şi metodologică a acestei lucrări o constituie elaborările teoretice şi practice ale autorilor, profesorilor din ţară şi din străinătate, precum şi numeroase lucrările de specialitate în domeniul sintaxei: A. Merlan Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, C. Dimitriu Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa. Vol. II., Gh. Constantinescu-Dobridor Sintaxa limbii române, V. Guţu-Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, D. Irimia, Gramatica limbii române, M. Avram, Gramatica pentru toţi ş.a.

Metodele de cercetare. În conformitate cu obiectivele investigaţiei, au fost utilizate un şir de metode, precum: metoda analizei gramaticale, metoda analizei transformaţionale, paralel fiind folosite şi alte metode, dintre care: metoda distributivă, deductivă, descriptivă ş.

CAPITOLUL I ACTANŢI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

1.1. Generalităţi privind tipologia complementelor în limba română. Unele caracteristici

Complementul este partea secundară de propoziţie care determină de obicei un verb predi-cativ sau nepredicativ, o locuţiune verbală, sau frazeologism verbal, un adverb, o interjecţie cu funcţie de predicat și indică obiectul asupra căruia acțiunea se răsfrînge în mod direct sau indirect sau diverse circumstanțe în care se desfășoară acțiunea.