Apocalipsa Sfântului Ioan

Introducere

Ultima carte a Noului Testament este o carte cu conţinut profetic, numită “Apocalipsa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan”. Cuvântul “apocalips”-αποχαλνψιδ- înseamnă descoperire.

“ Apocalipsa Sfântului Ioan este scrierea în care se arată descoperirea Mântuitorului nostru facută Apostolului Ioan spre a o face cunoscută creştinilor."

După o serie de carţi istorice şi didactice în care se istoriseşte despre viaţa şi învăţătura Mântuitorului, despre răspândirea creştinismului în lume, despre organizarea bisericii şi interpretarea învăţăturii domnului Hristos, urmează o carte în care se vorbeşte despre confruntarea bisericii cu adversităţile lumii şi despre izbânda sa finală. Autorul este Sfântul Apostol Ioan fiul lui Zevedeu şi fratele Sfântului Apostol Iacov. Mărturii externe ne furnizează tradiţia bisericii chiar din primele veacuri. Papia ucenicul Sfântului Ioan şi episcop de Ierapole din Frigia recunoaşte Apocalipsa şi îşi întemeiază pe ea învăţătura sa hiliastă. Recunoaşte autenticitatea şi Policarp al Smirnei, Sfântul Iustin Martirul, Teofil de Antiohia, Sfântul Irineu, Clement Alexandrinul şi Origen. Începând cu secolul al- III-lea preotul Caiu din Roma îi atribuie Apocalipsa ucenicului Cerint, iar Dionisie al Alexandriei în lupta cu episcopul Nepos, care era hiliast, afirma că scrierea aceasta ar fi a unui oarecare preot Ioan. Din această cauză nici Chiril al Ierusalimului nu o include în canonul 60 al cărţilor canonice. Începând însă cu Sfântul Atanasie cel Mare lucrurile se normalizează şi toţi Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti o socotesc autentică. Şi din cuprinsul cărţii se constată faptul că Apocalipsa este a Sfântului Ioan Evanghelistul căci autorul se numeşte chiar de la începutul scrierii ca fiind Ioan, robul lui Hristos (1, 1, 4, 9) şi (12, 8), înţelegându-se că este vorba de Apostolul şi Evanghelistul Ioan.

Din comparaţia cuprinsului şi stilului Apocalipsei cu cel al Evangheliei a- IV-a se observă o foarte mare asemănare; în ambele scrieri Domnul Iisus Hristos, Cuvântul întrupat, este înfăţişat drept colaboratorul lui Dumnezeu la facerea lumii; ca mielul lui Dumnezeu ce s-a jerfit pentru neamul omenesc, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om, judecător al celor văzute şi nevăzute. În ambele se observă antiteza dintre Hristos şi satan, dintre Hristos şi Antihrist. Şi în Apocalipsă şi în Evanghelie sunt expresii şi simboluri identice: Cuvânt, Miel, Fiul Omului, Păstor, Viaţă, Lumină, Adevar. Evident între ele există şi deosebiri ca doctrină, ca limbaj datorită faptului că una este carte istorică ce expune fapte şi învăţături şi cealaltă este profetică, care expune fapte prin simboluri şi viziuni.

Motivele. Apostolul Ioan este exilat în insula Patmos din Marea Egee, în timpul împăratului Diocleţian, care întreprinde o cruntă persecuţie împotriva creştinismului. Sfântul Ioan este trimis acolo pentru a-l izola de păstoriţii săi şi unde erau trimişi cei socotiţi duşmani periculoşi ai statului. Era foarte îngrijorat de soarta fiilor săi duhovniceşti, de persecuţiile ce se îndreptau împotriva lor, de descurajare unora, de delăsarea altora, de influenţele nefaste ale mediului înconjurător şi de unele obiceiuri rele. Din această cauză are o descoperire cerească asupra situaţiei bisericii în lume, a ceea ce a fost, ce este şi ce va fi, cu obligaţia de la Domnul Hristos de a le scrie şi trimite celor şapte biserici din Asia.

“Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea.” (1, 11)

Scopul scrierii sale este de a încuraja şi a întări în credinţă pe cei slabi, de a mustra rătăciţii, de a ameninţa cu pedeapsa dumnezeiască pe adversarii bisericii arătându-le tuturor că va ieşi biruitor creştinismul cu toate adversităţile pe care le va întămpina.

Destinatarii sunt, conducătorii bisericilor mai sus amintite. Scrierea este dusă în fiecare localitate de către un curier, care trecea pe la bisericile respective, lăsând căte o copie după manuscris.

Locul scrierii dupa părerea majorităţii exegeţilor este cel indicat în carte (1, 9) “… fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus.”, iar timpul către sfârşitul domniei lui Domiţian (95-96).

Caracteristici. Apocalipsa fiind o carte profetică are o limbă şi un stil deosebit, care trebuie avute în vedere, pentru aflarea sensului just. Aici predomină simbolul, metafora, parabola şi alegoria. “Simbolismul cifrelor şi numerelor este foarte mare: numărul unu evocă unitatea Fiinţei divine; cifra doi înseamnă cele două firi ale Mântuitorului; trei, persoanele Sfintei Treimi; patru, cele patru puncte cardinale; şapte, zilele săptămânii dar mai simbolizează şi desăvârşirea; şase, înseamnă imperfectul; 666 maximum de răutate; trei şi jumătate semnifică o durată scurtă; o sută, o cantitate nu prea mare; o mie, o mulţime nesfârşită, o durată nelimitată; 12 aminteşte de cele 12 seminţii ale lui Israel, cei 12 apostoli ai Mântuitorului şi preînchipuie tot neamul omenesc” .

În Apocalipsă adversarii sunt arătaţi prin animale sălbatice, monştri marini sau pământeşti, instituţiile anticreştine prin mădularele acestor fiare. Apocalipsa a fost interpretată în decursul timpului diferit de exegeţi. Unii au socotit că evenimentele din cuprinsul ei se referă exclusiv la ultima perioadă a istoriei lumii, la faptele ce vor surveni la sfârşitul veacurilor: interpretarea se numeşte eshatologică. Alţii văd în Apocalipsă o sumă de legende şi mituri; creştine, egiptene, iraniene:interpretarea se numeşte mitologică. Alţi interpreţi văd în evenimentele din scrierea Sfântului Ioan numai fapte şi întâmplări petrecute în trecutul bisericii, lupta care s-a dat între creştinism şi păgânism, care s-a soldat cu biruinţa credinţei creştine: sistemul istoriei contemporane. Adică, Apocalipsa înfăţişează evenimentele timpului său. Sistemul istoriei universale , vede în Apocalipsă o descriere mare, a întregii istorii universale referitoare la starea ei religioasă.

Planul. Apocalipsa cuprinde 22 de capitole şi se împarte în două părţi:

Partea I (cap. 1-3) este precedată de un prolog (cap.1 1-8) s-ar putea intitula Scrisorile către Biserici, căci cuprinde un număr de 7 epistole adresate bisericilor din Asia prin care se laudă sau mustră viaţa creştinilor din aceste comunităţi. Mântuitorul apare ca un profet şi învăţător care îndeamnă, laudă şi mustră.

Partea a II a se încheie cu un epilog (12, 6-12), se mai poate numi Cartea viziunilor, căci sub forma a 7 viziuni, Apostolul expune ceea ce se va întâmpla în viitor. Mântuitorul apare sub simbolul mielului jertfit şi slăvit, care susţine biserica şi pe creştini prin toate adversităţile iar la sfârşit apare biruitor.

Partea a II a se împarte la rândul ei în două secţii: secţia I (cap.IV-IX), începe cu o viziune inaugurală unde se arată măreţia lui Dumnezeu şi puterea dată Fiului spre a pedepsi pe persecutorii Săi printr-o serie de nenorociri, descrise prin şapte peceţi şi şapte trâmbiţe.

Secţia a II a (cap.XII-XXII), este o reluare şi dezvoltare a evenimentelor din prima parte, îmbrăţişând toată istoria omenirii, începând de la naşterea Mântuitorului şi până la judecata finală cu referiri precise la Imperiul Roman, la Roma, Babilon, la influenţa lui satan de la sfârşitul veacurilor şi la distrugerea lui, la Parusia Domnului şi fericirea celor drepţi.