Asistență Socială în Biserica

De-a lungul istoriei umane, lumea a fost frământată de foarte multe crize: de la cea religioasă şi moral-spirituală, la cea socială şi politică, până la cea economică şi ecologică. Lumea (post)modernă nu e nici ea ferită de astfel de crize. Secularizarea, ca produs al Iluminismului, a dus la îndepărtarea omului de Dumnezeu, căpătând noi valenţe în ultimul timp. Postmodernismul, globalizarea şi consumismul nu şi-au spus încă ultimul cuvânt. Însă, în ecuaţia crizelor moderne Biserica este chemată să dea un răspuns adecvat.

Soluţionarea crizelor existente poate fi rezolvată de creştinism, însă nu de unul teoretic, ci de un creştinism autentic, trăit în Duhul Adevărului şi al înţelepciunii, în Duhul iubirii desăvârşite a lui Iisus Hristos. Nu o teorie despre Dumnezeu şi despre Iisus Hristos caută omul zilelor noastre, căci e plină lumea de sisteme filosofice, teosofice şi de mântuitori de serviciu ai istoriei. Omul de azi, obosit, stresat şi dezorientat are nevoie de o întâlnire vie cu Dumnezeu, de trăire cu Hristos şi în Hristos, căci omul este o fiinţă înfometată, în primul rând, de Dumnezeu. „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi tri¬mite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8,11).

Biserica, instituţie teandrică (divino-umană), nu se confundă cu societatea, dar nici nu se separă total de ea. „Biserica viază în societate, ea însăşi fiind o societate religios-morală, care este totuşi mai mult decât atât: ea este societatea oamenilor credincioşi, cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu întreolaltă Astfel, Biserica se ocupă de fiecare suflet în parte, dar poartă şi grija comunităţii, căci: „Din creaţia lui Dumnezeu face parte şi alcătuirea socială, care este proprie fiinţării umane”

Biserica n-a făcut niciodată abstracţie de această realitate socială, însă misiunea pe care Hristos a încredinţat-o Bisericii sale nu este de ordin politic, economic ori social, ci eminamente religios. Însă tocmai din această misiune religioasă decurg îndatoriri care pot contribui la întărirea comunităţii între oameni. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, în cartea sa Psihoterapia ortodoxă, a ajuns la concluzia că Ortodoxia nu poate fi o filosofie sau etică seacă, ci o metodă de vindecare Ea îl vindecă pe om. Preotul nu „dă bilete” pentru ca omul să intre în Rai, ci îl tămăduieşte, astfel ca Dumnezeu să se facă pentru el lumină - şi aceasta este împărăţia cerurilor - iar nu întuneric, adică iad şi înstrăinare Trebuie să privim Ortodoxia ca pe un tratament şi o ştiinţă a vindecării. Principala convingere a Mitropolitului Hierotheos Vlachos este că Ortodoxia nu aduce un sistem de comportare morală, ci asigură un tratament vindecător, care tămăduieşte cel mai profund aspect personalităţii omeneşti Mitropolitul Hierotheos Vlachos pune în lumină o învăţătură fundamentală a Părinţilor Bisericii, şi anume că sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă legătura cu Dumnezeu şi cu aproapele, ba chiar şi cu lumea. Biserica este un spital primeşte pe toţi oamenii şi le tămăduieşte bolile duhovniceşti.