Asistența socială în Biserica Veche și slujirea socială ca și componentă a mântuirii

I. ASISTENŢA SOCIALĂ ÎN BISERICA VECHE

Alături de harul sfinţitor, de cuvântul inspirat şi de rugăciunea înaripată de credinţă, alături de mijloacele dumnezeieşti de chemare la viaţa cea nouă în Hristos, de primenire şi de continua zidire duhovnicească, Biserica a folosit într-o largă măsura şi mijloacele omeneşti de ajutorare morală şi materială a celor cuprinse şi în aria lucrării sale mântuitoare.

Care erau aceste mijloace? Acelea care puteau fi folosite şi pe care le indicau atât natura şi rosturile Bisericii, cât şi nevoile vieţii omeneşti.

Biserica însăşi a trebuit, potrivit naturii ei, să se organizeze în chip de societate religioasă, folosind mijloacele obişnuite ale organizării sociale, între care şi pe cele materiale-economice. De altfel, rostul sau misiunea Bisericii a reclamat şi a impus folosirea acestora, întrucât fără ele nu se poate asigura nici viaţa, nici lucrarea Bisericii în lume. Dacă acestea erau nevoi fireşti de care Biserica a trebuit să ţină seama pentru sine însăşi, apoi nu era oare tot atât de limpede, că trebuia să ţină seama în lucrarea ei şi de nevoile fireşti ale credincioşilor sau în general de ale celor che¬maţi la mântuire?

Şi unele şi altele indicau folosirea mijloacelor omeneşti obişnuite prin care se menţine şi se asigură viaţa, condiţia oricărei lucrări, oricărei misiuni sau înfăptuiri pe tărâmul lumii acesteia.

Dar una este folosirea lor pentru organizarea şi lucrarea Bisericii şi alta este folosirea lor pentru satisfacerea nevoilor comune ale vieţii credincioşilor, sau măcar pentru alinarea suferinţelor acestora. Şi într-un caz şi într-altul, se cere în primul rând: asigurarea mijloacelor materiale şi apoi distribuirea lor, corespunzătoare nevoilor deosebite, care ne reclamă într-un fel pentru întreţinerea cultului şi a slujitorilor Bisericilor şi într-alt fel pentru ajutorarea sau ocrotirea socială a credincioşilor. În orice caz însă, nici agonisirea şi nici folosirea mijloacelor acestora nu poate urmări în fond alt scop decât acela pe care-l urmăreşte în mod prin¬cipal întreaga lucrare a Bisericii: mântuirea. Şi nu trebuie să se piardă nici o clipă din vedere că elementul sau mijlocul principal de care se serveşte Biserica în acest scop, este cel reprezentat de latura divină a lucrării ei: harul şi chipurile în care el se pogoară asupra firii.

Căutând să-i asigure sieşi mijloacele materiale care-i sunt necesare, Biserica s-a preocupat şi de nevoile materiale ale credincioşilor, însă numai privindu-le prin prisma obiectivului religios pe care-l urmăreşte, iar nicidecum în alt scop. De aceea, Biserica n-a căutat să acapareze mijloacele economice ale societăţii omeneşti în genere sau ale Statului, şi – cel puţin în Răsărit – ea nu a încercat să se substituie puterii civile şi rostu¬lui acesteia, ci doar să aplice, în cadrul lucrării ei religioase, acele prin¬cipii sau acele învăţături, pe care însuşi cuvântul Sfintei Scripturi nu le socoteşte de nici un preţ, dacă nu sunt întărite prin fapte corespunzătoare.

Prin aceasta, nu vrem să spunem că ar fi lipsit în unele epoci şi în unele părţi ale Bisericii din Răsărit, încercări sau tendinţe de a concura Statul prin forţa economică. Astfel de stări sau orientări au existat, dar ca excepţii, ca abateri, iar nu ca orientare generală pe care şi-ar fi însu¬şit-o întreaga Biserică. De altfel, unor astfel de orientări greşite li s-au dat replicile cuvenite prin secularizările pe care le-a înregistrat istoria mai veche şi mai nouă ca avertismente şi ca îndreptări aduse de însăşi dezvol¬tarea firească a lucrurilor.

Aşadar, Biserica îngrijindu-se de nevoile comune de viaţă ale credincioşilor sau ale tuturor celor chemaţi la mântuire, s-a menţinut prin această lucrare în cadrul rostului său religios. De aceea Biserica nu şi-a limitat lucrarea ei de ajutorare numai la credincioşi, ci şi-a extins-o în toată vremea, la „toată făptura, după cuvântul Domnului, care i-a trimis pe ucenicii Săi, zicându-le: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evan¬ghelia la toată făptura (Marcu XVI, 15).

Şi nici nu putea să fie altfel. Căci doar mântuirea înfăptuită de Domnul nu a cuprins numai pe unii, ci pe toţi oamenii, chemându-i pe toţi să-şi ia partea lor, care va fi după alegerea fiecăruia. Ca urmare, Evan¬ghelia – vestirea cea bună – trebuia dusă pretutindeni ca o adevă¬rată bună vestire pentru toţi şi în primul rând pentru aceia care nu ajunseseră încă la cunoştinţa ei.