Bioetica privită de instituția bisericii

Lumea secolului XXI devine tot mai insensibilă la suferinţele omului, tot mai dezorientată în a putea face distincţie între bine şi rău, tot mai lipsită de un fundament spiritual consistent, transformând principiile de viaţă în principii filozofice, cu relevanţă în planul vieţii concrete atât timp cât ele servesc justificării unui anumit tip de comportament moral.

În acest fel s-a ajuns la practicarea pe scară largă a unor acte medicale care atentează la însăşi viaţa umană, cum sunt cele legate de sfârşitul vieţii, respectiv eutanasia, ca formă de sinucidere asistată medical, deşi, încă din Antichitate au existat voci cu autoritate care s-au opus acestui mod de a suprima viaţa cuiva, indiferent câte false motive umanitare s-ar invoca în sprijinul ei, mesajul medicinei fiind de a lupta pentru viaţă şi nu de a justifica moartea, omorul din compasiune fiind contrar menirii profesiunii medicale.

Bioetica este o morală a științei în general și a medicinei în special, care interzice comercializarea corpului uman și traficul de organe. În studiul care urmează, vom urmări relaţia dintre actele medicale mai sus amintite şi concepţiile teologice asupra vieţii şi a morţii. De asemenea, va fi evidenţiat rolul bisericii, ca instituţie, în încercarea de a ne deschide ochii asupra tendinţelor ce le-a căpătat medicina de a duce la extrem tot ceea ce ţine de eutanasie, avort sau transplant de organe.

Biserica este de acord cu orice practică medicală în vederea reducerii suferinţei, prin urmare şi transplantul efectuat cu respect faţă de primitor şi de donator, viu sau mort, însă vrea ca toţi să înţelegem transplantul ca pe o practică medicală menită înlăturarii suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să alimenteze ideea eternizării vieţii. În privinţa eutanasiei, Biserica este de părere că odată cu creşterea acceptării acesteia sau sinuciderii asistate medical, va interveni o schimbare în perceperea bolii, morţii şi a tratamentului medical. Exemplul legalizării avortului arată ce se întâmplă. Fiecare femeie însărcinată acum trebuie să decidă dacă păstrează sarcina sau avortează. În mod similar, eutanasia , odată legalizată va deveni o opţiune de “tratament” pentru aceia care sunt diagnosticaţi cu o boală, nu neapărat incurabilă, şi care se consideră bolnavi. Este întotdeauna mai ieftin (şi mai rapid) să omori decât să tratezi.

1. Concepţii religioase despre bioetică în contextul actual

Atunci când vorbim de Bioetică în calitate de ştiinţă, trebuie să ştim că sub acest aspect, s-a dezvoltat abia din a doua jumătate a secolului al XX-lea, respectiv începând din anii '60. Dar, ca realitate care atrage atentia asupra unor acte medicale cu implicaţii în sfera moralei, originile Bioeticii urcă până în epoca primului mileniu creştin.

Este binecunoscută atitudinea unanimă a Sfinţilor Părinţi care, în scrierile lor, alături de hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi locale au adoptat o poziţie fermă împotriva unor păcate din viata cotidiană (avortul, contracepţia, eutanasia sau sinuciderea asistată medical etc). Pe de altă parte, tot ei sunt cei care au încurajat rolul medicinii ca ştiinţă menită a sluji viaţa.

Astfel, probleme ca cele legate de suferinţă, de îngrijirea medicală în diferitele faze ale bolii, de sfârşitul vieţii pământeşti primesc cu totul alte valenţe în contextul raportării lor la actul căderii în păcat, dar şi la răscumparare, mântuire şi viaţă veşnică. De aceea, chiar din epoca apostolică vom întâlni medici devotaţi vocaţiei lor de slujitori ai sănătăţii fizice, dar şi ai celei spirituale, ca o condiţie esenţială a adevăratei sănătăţi, cum a fost cazul Sfântului Evanghelist Luca, pe care, faptul de a fi slujitor al sănătăţii fizice nu l-a împiedicat să fie şi mărturisitor al Cuvântului Vieţii. De asemenea, nu multă lume ştie faptul că primul transplant din istorie a fost efectuat în secolul al IV-lea de către Sfinţii Doctori Cozma şi Damian. Grefând unui bolav piciorul cangrenat cu piciorul unui cadavru, ei au dovedit că Biserica nu se opune acestei metode terapeutice.

Rolul bioeticii de garant al moralităţii actului medical a început să fie revendicat odată cu începutul procesului de secularizare a societăţii. Marea Schismă de la 1054 a marcat apariţia a două tradiţii morale divergente, implicit a două bioetici creştine, dar diferite. Din acest moment vorbim despre bioetici creştine, cu trăsături specifice valorilor morale pe care le promovează. Tensiunea se accentuează odată cu scindarea survenită în sânul bioeticii creştine occidentale prin Reforma din 1517, care a marcat începutul unui proces continuu de diversificare, proces care va pune serioase probleme vis-a-vis de autoritatea moralei care susţine o anumită bioetică. Omul se află în faţa mai multor bioetici, încât îi vine greu sa o considere drept normativă pe una dintre ele, dar care să aibă o autoritate permanentă.