Biserica adventistă din România 1965-1989

Introducere

Deşi apărute de mai bine de un secol pe scena vieţii religioase româneşti, cultele minoritare neoprotestante continuă să rămână în “conul de umbră” al Bisericilor majoritare, fapt dovedit şi de numărul scăzut al lucrărilor de specialitate.

Lucrarea de faţă se doreşte a fi doar o introducere în studiul Bisericii adventiste de ziua a şaptea, profunzimea subiectului necesitând cercetări aprofundate de arhive, articole şi mărturii.

Lucrarea cuprinde cinci capitole, câteva concluzii, bibliografia şi şapte anexe.

Primul capitol urmăreşte, pe scurt, istoria Bisericii Adventiste, din Statele Unite şi România, surprinzând unele evenimente importante precum apariţia, organizarea, dezvoltarea şi răspândirea pe plan mondial prin intermediul activităţii de misionar.

Mesajul advent a pătruns în România în a doua jumătate a secolului al XIX – lea şi în ciuda unei puternice opoziţii faţă de un cult, presupus a “distruge” unitatea de credinţă românească, s-a înregistrat o rapidă creştere a numărului de membri. Este precizat de asemenea şi cadrul legal în care şi-a desfăşurat activitatea, de la starea de ilegalitate, la sfârşitul secolului XIX până la recunoaşterea ca şi cult în urma Decretului nr 407, din 1946.

Al doilea capitol prezintă Biserica adventistă în perioada regimului ceauşist, pornind de la caracteristicile cultului, organizarea, instruirea corpului pastoral până la activităţile desfăşurate de aceasta în condiţii de aşa zise drepturi şi libertăţi religioase.

Partea a treia tratează domeniul imagologiei, a alterităţii, debutând cu câteva consideraţii teoretice.

Pornind de la aceste teorii, am dorit să surprind modul în care credinciosul adventist era perceput de către autorităţi şi societate în diferite etape ale vieţii: şcoală, armată, loc de muncă. În acest scop am făcut apel la mărturii personale precum şi la unele surse editate provenite din arhivele Securităţii.

Relaţiile Bisericii cu exteriorul, atât la nivel instituţional cât şi la nivel de membri constituie subiectul principal al celui de-al patrulea capitol.

Capitolul final constituie o inversare a rolurilor din capitolul trei. De data aceasta, tot prin intermediul mărturiilor personale, am arătat modul în care credinciosul adventist a perceput regimul comunist şi pe principalul reprezentat al acestuia, Nicolae Ceauşescu.

De asemenea este prezentată dorinţa de schimbare a regimului, nutrită de membrii adventişti, precum şi motivaţiile lor.

Un aspect deosebit de interesant s-a dovedit a fi cel al momentelor de reculegere, de petrecere al timpului liber de către membrii adventişti în perioada comunistă. Am dorit să evidenţiez faptul că, în ciuda privaţiunilor de drepturi şi libertăţi, membrii protestanţi adventişti au putut să aibă parte de momente plăcute.

În elaborarea acestei lucrări am folosit analiza de documente precum şi tehnica interviului, pe baza unor chestionare prestabilite.

Capitolul 1

Scurt istoric al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea

Originile cultului adventist pot fi găsite în mişcarea millerită, din prima jumătatea a secolului al - XIX - lea, în Statele Unite ale Americii.

Organizată în jurul predicatorului William Miller (1782-1849), această mişcare interconfesională – deoarece a atras un număr mare de membri ai altor biserici protestante – avea un singur scop: pregătirea omenirii pentru revenirea lui Hristos în anul 1843.

Miller a stabilit această dată în urma studierii profeţiilor din cărţile Bibliei, mai exact cartea lui Daniel şi Apocalipsa. El a tras concluzia că Biblia vorbeşte despre revenirea lui Hristos şi chiar stabileşte şi o dată: la 2300 de ani (cf. Daniel 8:14), după reîntoarcerea lui Ezra la Ierusalim, în anul 457. Împlinirea acestei profeţii urma astfel să aibă loc în anul 1843.

Mişcarea a avut mii de adepţi, pastori şi laici, care au preferat să-şi părăsească bisericile de origine şi astfel să se pregătească pentru revenirea lui Hristos.

Subiectul a creat senzaţie în Statele Unite, iar marile ziare vorbeau despre acest eveniment, deseori în termeni calomniatori.

Adepţii mişcării, în vederea pregătirii pentru măreţul eveniment al revenirii lui Hristos, şi-au abandonat locurile de muncă, ajungând chiar să părăsească culturile pământurilor lor.

Însă evenimentul mult aşteptat nu s-a produs, nici în anul 1843, nici în anul 1844 – conform unei recalculări a datei istorice. Acest eveniment este cunoscut în literatura adventistă sub denumirea de “marea dezamăgire”.

Totuşi a existat o grupă de oameni care a continuat să creadă că calculele şi data stabilită au fost corecte, doar că interpretarea lor a fost greşită. Explicaţia n-a întârziat să apară: – cf.teoriei lui Hiram Edson, în anul 1844, Hristos nu urma să intre, în vederea lucrării de ispăşire, într-un Sanctuar pământesc (Pământul), ci într-unul ceresc.

Această doctrină – a Sanctuarului ceresc – a reprezentat o contribuţie unică în teologia creştină, iar de la apariţia ei Biserica Adventistă nu a mai stabilit nici o dată istorică pentru revenirea lui Hristos.

Liderul principal al acestui grup a fost Ellen G. White (1827-1915), care, ulterior, a devenit profetesa bisericii adventiste, aducând o contribuţie deosebită la organizarea şi dezvoltarea bisericii. A scris enorm de mult, în diferite domenii precum cel spiritual, educaţional, al sănătăţii ş.a.m.d.

Iniţial, în acest grup post-millerit, a existat o opoziţie în ceea ce priveşte organizarea sa ca biserică dată fiind în primul rând ostilitatea bisericilor organizate faţă de adepţii mişcării millerite, manifestată prin numeroase excluderi, dar şi o serie de temeri legate de transformarea mişcării într-o instituţie, ca de exemplu teama restrângerii libertăţii de cercetare a Bibliei şi a dreptului de a-şi mărturisi credinţa. În aceaşi ordine de idei se poate menţiona şi faptul că existau unii opozanţi ai ideii de organizare care, în mod preconceput se temeau ca nu cumva odată organizată ca şi biserică, aceasta să nu devină “Babilon”, văzut ca şi organizaţie represivă.