Biserica Ortodoxă

Ca instituţie divină întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea lumii şi pentru continuarea lucrarii Sale până la sfarşitul veacurilor, Biserica a fost înzestrată de catre Intemeietorul ei cu toate mijloacele trebuitoare pentru conducerea şi lucrarea sa.

Deşi Mântuitorul Hristos nu a dat Bisericii Sale un cod special dupa care să se conducă, totuşi prin cuvintele: ,,Iată, Eu, cu voi sunt în toate zilele până la sfârsitul veacurilor” (Matei XXVIII ), a arătat că El este capul nevăzut al Bisericii Sale şi a făgăduit că o va conduce întotdeauna prin conducerea văzută încredinţată Apostolilor care au primit puterea de a învăţa, de a sfinţi şi de a cârmui pe credincioşi. Alături de Sfinţii Apostoli, au apărut, încă de la începuturile Bisericii şi alţi slujitori bisericeşti. Pe aceştia i-au rânduit Sfinţii Apostoli după porunca Mântuitorului Hristos, pentru săvârşirea lucrării de sfinţire, de propovăduire şi de păstorire a credincioşilor, şi ei erau slujitorii bisericeşti din cele trei trepte ale ierarhiei:diaconii, preotii, episcopii.

In fruntea celor trei trepte se găseau încă de la început episcopii, atât ca stare harică sau ca plenitudine a preoţiei, cât şi ca putere conducatoare, aceştia fiind urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli.

Deşi iniţial toate comunitaţile locale conduse de episcopi erau egale, se observă totuşi de timpuriu unele deosebiri între ele, acordându-se o consideraţie mai deosebită celor întemeiate direct de Apostoli sau de ucenicii lor Dar cinstea deosebită de care se bucurau unele cetăţi şi unele scaune în faţa celorlalte nu a determinat totuşi modificarea învăţăturii că episcopii erau egali între ei. Cu toate acestea, pentru buna rânduială a trebuit să se stabilească o anumită ordine între episcopi, ţinându-se seama în primul rând de însemnătatea cetăţii lor de reşedinţă

Ierarhilor din scanunele mai importante ale Bisericii a început să li se dea titluri onorifice, folosite însă în mod întâmplător şi neoficial, ca de exemplu titlul de arhiepiscop şi chiar cel de patriarh, exprimându-se prin ele respectul şi cinstea deosebită din partea celor ce foloseau asemenea titluri. Abia canonul 34 apostolic folosea titlul de ,,protos” pentru întâistătătorul sau protoierarhul unei unităţi bisericeşti autocefale.

Dar diferenţierea firească ce a apărut între scaunele episcopale din Biserica primară se accentuează tot mai mult în mod liber în veacul al IV-lea, de la Sinodul I Ecumenic înainte. Acest sinod consacra titulatura şi demnitatea de mitropolit, hotărând prin canonul 4: ,,iar întărirea celor ce s-au făcut (episcopi) să-i revină în fiecare eparhie mitropolitului”. Dacă mitropoliţii, ca înaintestătători ai unei provincii bisericeşti autocefale, erau pe deplin independenţi sau de sinestătători, bucurându-se de toate drepturile şi prerogativele ce ţineau de această demnitate, alături de ei a apărut, tot în veacul al IV-lea, o altă demnitate bisericească superioară celei de mitropolit. Este vorba de demnitatea de exarh.

Ca şi mitropoliile, la început exarhatele erau independente sau autocefale, căpeteniile lor fiind egale în cinstire şi putere jurisdicţională. Ulterior s-a observat însă şi în cadrul exarhatelor unele schimbări. Mai înâi schimbări de reşedinţă, apoi ridicări treptate în cinstirea deosebită a unor exarhi şi în fine pierderea autocefaliei, făcând loc patriarhatului, ultima şi cea mai mare unitate administrativ –bisericească.

Patriarhatul, ca cea mai înaltă demnitate în Biserica Ortodoxă, şi în acelaşi timp ca ultima treaptă a dezvoltării ierarhiei, este rezultatul unei evoluţii de mai multe secole, iar drepturile patriarhilor nu sunt decât drepturi dezvoltate şi amplificate progresiv din drepturile mitropoliţilor şi ale exarhilor.

Titlul de patriarh s-a folosit pentru prima oară în mod oficial în şedinţa din 31 octombrie 451 a Sinodului al IV-lea Ecumenic. La aceeaşi şedinţă şi prin aceeaşi hotărâre episcopului de Ierusalim i s-a recunoscut o poziţie egală cu cea a celorlalte scaune patriarhale şi astfel şi-a făcut intrarea în viaţa Bisericii sistemul pentarhiei onorifice, adică a situării în fruntea lumii creştine a celor cinci scaune patriarhale: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim.

De atunci încoace, în fiecare Biserică al cărei protoierarh a fost ridicat la treapta de patriarh, această treaptă s-a dezvoltat devenind o instituţie conturată din suma tuturor drepturilor şi îndatoririlor specifice legate de treapta respectivă.