Căderea în Păcat

Introducere

Episodul căderii primilor oameni în păcat reprezintă cu siguranţă cel mai dramatic moment al istoriei întregii omeniri. Nici una din nenumăratele fărădelegi săvârşite de om de-a lungul miilor de ani nu a putut ajunge la efectele atât de dezastruoase pe care le-a avut păcatul originar. Pentru a putea surprinde întreg acest dramatism al căderii omului în păcat am structurat lucrarea de faţă pornind de la o scurtă privire asupra stării primordiale a omului creat de Dumnezeu în vederea unui destin hristologic în care şi-ar fi găsit împlinirea desăvârşită. Omul a fost făcut pentru a fi „asemenea cu Dumnezeu”, având în sine toate cele necesare pentru a ajunge acest scop suprem al întregii sale existenţe, dar aceste puteri sădite în el vor fi cu adevărat roditoare numai atâta timp cât va rămâne „mlădiţă în vie”, atâta timp cât nu se va despărţi de Dumnezeu într-o căutare triumfală a îndumnezeirii pe cont propriu.

Creat cu o desăvârşită grijă, ce trădează încă din acest punct „iubirea nebună” cu care va fi iubit de către Dumnezeu până în adâncul căderii sale şi chiar dincolo de aceasta, omul va fi aşezat în mijlocul raiului, ca stăpân al întregii făpturi şi ca inel de legătură între material şi spiritual, între văzut şi nevăzut, între Dumnezeu şi creaţia sa. Dar pentru a-şi putea împlini menirea înaltă pentru care a fost creat, Dumnezeu i-a încredinţat şi o lucrare spirituală: păzirea unei porunci. Prin aceasta însă Dumnezeu nu i-a îngrădit libertatea, ci i-a oferit posibilitatea de a câştiga adevărata libertate şi nepătimire prin creşterea sa treptată spre „asemănare”. Capitolul al doilea cuprinde exegeza referatului biblic despre căderea în păcat după Sfinţii Părinţi, însoţită de o explicare a simbolurilor care apar în acest text şi de o analiză dogmatică a cauzelor care au contribuit la căderea în păcat şi a consecinţelor acesteia atât asupra persoanelor implicate direct, cât şi asupra întregii omeniri.

Capitolul al treilea al lucrării realizează o analiză a căderii în păcat şi a consecinţelor acesteia din punct de vedere interconfesional, accentuând asupra diferenţelor din cadrul cultelor catolic şi protestant.

Căderea a fost cel mai trist moment din îndelungata istorie a omenirii şi dacă l-am privi separat de biruitoarea restaurare a omului realizată prin Mântuitorul Iisus Hristos dramatismul său ne-ar amuţi glasurile şi inimile. Adam a căzut, şi prin el întreg neamul omenesc, dar Dumnezeu ne-a iubit prea mult pentru a lăsa cea mai de preţ făptură a sa în această cumplită cădere. Ultimul capitol al lucrării tratează tema restaurării omului prin Iisus Hristos – „Noul Adam”, Care a readus omului posibilitatea împlinirii sale desăvârşite - îndumnezeirea umanului prin comuniune cu Mântuitorul Hristos. Prin jertfa şi învierea Fiului lui Dumnezeu omul primeşte nu numai ceea ce a pierdut prin căderea lui Adam, ci încă mult mai mult, iar viaţa în Hristos şi în trupul Său care este Biserica îi oferă puterea harică de transfigurare a chipului în asemănare prin Duh şi libertate, căci spune Dumnezeu: „Iată, toate le fac noi” (Apoc. 21,5).

I. Starea primordială a omului

Persoana umană este expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu. Adam şi Eva, bărbat şi femeie, sunt creaţi după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”(Facere 1,26), Care este în acelaşi timp şi izvorul, şi destinul vieţii umane create. Omul are o poziţie unică în lume: el stă chiar la mijloc între lumea spirituală a îngerilor şi cea materială a naturii şi le înglobează pe amândouă în constituţia sa, fapt despre care Sf. Grigorie Palama atrage atenţia în mod deosebit. Un înger este o lumină secundară, un pur reflex, el este mesagerul şi slujitorul valorilor spirituale, în timp ce omului, chip al creatorului, îi este dat să facă să răsară aceste valori din materia acestei lumi, să creeze sfinţenia şi să fie izvorul acestei sfinţenii. Omul nu reflectă lumina, ci devine lumină, ajunge valoare spirituală, de aceea îi slujesc îngerii.

Aşa cum arată Sf. Ioan Damaschin, “Dumnezeu l-a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără de grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile, ca o a doua lume, un microcosm în macrocosm, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi spiritual, la mijloc între măreţie şi smerenie, acelaşi şi duh şi trup; duh, din pricina harului, iar trup din pricina mândriei; duh, ca să rămână şi să laude pe binefăcător, trup ca să sufere şi prin suferinţă să-şi amintească şi să se instruiască când se mândreşte cu măreţia.”