Camuflarea sacrului în profan - starea paradisiacă

Se poate vorbi de o camuflare a sacrului în profan. Există elemente care să legitimeze o astfel de cercetare- Când se produce secularizarea şi în ce măsură profanul poate deveni sacru- În ce măsură o existenţă radical desacralizată, fără Dumnezeu este susceptibilă să constituie un nou punct de plecare - Până unde poate merge autonomizarea umanului şi care sunt limitele ei?

Obiectul filozofiei religiilor îl constituie legătura omului cu sacrul. Omul nu poate trăi fără comuniunea cu sacrul, chiar prin procesul parţializării şi al falselor valorizări comuniunea rămânând constitutivă. Prin păcat omul deformează propriul raport cu sacrul, sacrul nemaireprezentând pentru om ceea ce era înainte ci apare camuflat într-o multitudine de elemente profane şi implicit umanul are de suferit. Se ajunge la o degradare profundă a omului, el nemaifiind în stare să-şi înţeleagă şi să-şi realizeze menirea lucruri care ne conduc la un nonsens al vieţii, ba chiar mai mult el este în stare să propage

“o teologie a morţii lui Dumnezeu”.

Formele de camuflare a sacrului pe care le prezintă istoria omenirii sunt multiple cuprinzând mai multe etape care reflectă înţelegerea lor.

Pentru omul modern sacrul este profanul; actualitatea empirică este realitate – alegerea pe care a făcut-o omul modern de a trăi exclusiv în lumea profană ne închide automat accesul la sacru. Analizarea teoriei lui Eliade ne indică în mod limpede contrariul. De fapt, capacitatea de a recunoaşte sacrul în profanul radical este chiar trăsătura esenţială a oricărei religii, conform identificării sacrului cu realul la Eliade. Însă la orice grad de desacralizare a lumii ar fi ajuns, omul care a optat pentru o viaţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul religios – până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează urmele unei valori religioase

Fiind creat din dragoste, această dragoste îl va face pe om să tânjească mereu după divinitate, astfel încât: „nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici înălţimea nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos Domnul nostru.”

Pe scurt, toate religiile, sub orice formă ar explica relaţia lor cu lumea, prezintă mântuirea ca unire cu Dumnezeu, altfel spus, cu realitatea „cu totul alta”, faţă de realităţile lumeşti, sau la o formă de a fi şi de viaţă diferită, incomparabilă cu viaţa de pe pământ; un cer nou şi un pământ nou în care Dumnezeu va fi totul în toate.”

Calde mulţumiri se cuvin tuturor celor care au contribuit printr-un sfat sau gând bun şi m-au susţinut la realizarea acestei lucrări, în special distinsului îndrumător arhidiacon conferenţiar doctor Dorin Oancea. Bunul Dumezeu să le răsplătească tuturor truda.