Căsătoria în Vechiul și Noul Testament

Căsătoria şi familia reprezintă un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut de la prima pereche de oameni până astăzi, sinergie între opera lui Dumnezeu şi implicarea umană, o măsură a iubirii în ambele sensuri, între Creator şi coroana creaţiei, pe verticală, şi între cei încununaţi, pe orizontală, este viata însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină şi icoană a îmbrătişării tainice dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă în cămările împărăţiei celei veşnice.

Căsătoria şi familia exista de la început, de când a creat Dumnezeu omul ca bărbat şi femeie. El a creat de fapt, familia. Familia reprezintă, deci, una din coordonatele esenţiale ale umanităţii.

Familia, este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea specifică ei, asemenea comuniunii intratrinitare.

Căsătoria şi familia sunt obiect al purtării de grijă al lui Dumnezeu pentru omul cel căzut, dar cu menirea de a asigura - prin naşterea şi creşterea pruncilor după voia dumnezeiască - cetăţeni ai cerului.

Căsătoria şi familia sunt obiect al preocupării profeţilor şi drepţilor din Vechiul Testament, ca şi al Sfinţilor Părinţi de-a lungul veacurilor, după cum trebuie să fie şi astăzi şi întotdeauna, obiect de serioasă preocupare din partea tuturor celor rânduiţi de Dumnezeu să vegheze asupra bunului mers al ei, adică a factorilor responsabili ai Bisericii şi ai comunităţilor umane, în general.

Referindu-se la importanţa pe care a primit-o căsătoria în iconomia creştină, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, zice: ,,Prin venirea în lume şi lucrarea izbăvitoare şi înnoitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, această orânduială a fost ridicată pe o treaptă de sfinţenie care face, ca, de atunci, familia ce rodeşte din ea, să poată fi văzută ca o imagine miniaturală a Bisericii.''

Lucrarea lui Dumnezeu este însă urmărita stăruitor de intenţia şi de lucrarea nimicitoare a vrăjmaşului diavol. Căsătoria şi familia creştină, sunt ţinta de preferinţă ale atacurilor diavoleşti, care ameninţă însăşi fiinţa şi rosturile lor. Atacurile sunt variate şi subtile, implicând consecinţe deosebit de grave, pentru familie, pentru Biserică, dar şi pentru societate, în general. Starea de criză, desigur, provine din necredinţa şi nepăsarea faţă de voia lui Dumnezeu. Cauza generatoare a dramelor contemporane în familie este, aşadar, abdicarea de la principiile moralei creştine pentru întemeierea şi întărirea unităţii în actul însoţirii.

,,Scoaterea Evei din Adam, înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam şi înainte de aducerea ei destinată la existenţă."

Scopul căsătoriei creştine este înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, evitarea desfrânării şi mai ales comuniunea întru iubire a celor doi care- şi transmit reciproc darurile specifice fiecăruia.

Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Familia este prima alcătuire din viaţa obştească din care cresc toate celelalte forme de viaţă socială. Aici se naşte copilul plăpând şi neputincios pecetluind dragostea celor doi părinţi.

Unirea dintre soţ şi soţie este icoana unirii dintre Hristos şi Biserică. Familia creştină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelentă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim resursele de răbdare, de iubire şi de jertfelnicie ca la părinţi. ,,Sensul adevărat al căsătoriei îl constituie legătura nemijlocită a soţilor cu Domnul Hristos."

Familia este ,,biserica cea mică " este ,,casa lui " pentru că ,,unde este Hristos este şi Biserica Lui" după cum spune Sfântul Ignatie al Antiohiei.

Conştiinţa creştină tradiţională, a văzut în căsătorie, nu doar o simplă convieţuire umană între bărbat şi femeie, ci şi o angajare eclesială şi fidelitate faţă de poruncile evanghelice faţă de Cel ce este temeiul lor ontologic, Persoana lui Hristos. Familia constituie şi o ordine spirituală, pentru ca iubirea dintre bărbat şi femeie, dacă ar rămâne doar la dimensiunea carnală, ar degenera, pe când în realitate, este o comuniune ce uneşte şi sufletele şi trupurile. Spiritualitatea relaţiei bărbat-femeie, prin asumarea responsabilităţilor conjugale, prin jertfa autodăruirii, prin depăşirea egoismului, a satisfacţiei limitate, sunt un tezaur sacru pentru deplina umanizare, pentru o viaţă deiformă a familiei.

Cunoaşterea mai completă a situaţiei reale a familiei creştine azi, pe de o parte, şi înţelegerea mai profundă a vocaţiei sale spirituale în biserică şi în lume, pe de altă parte, se impun ca două condiţii primordiale datorită nevoii de fidelitate şi discernământ întru credinţă a creştinului, precum şi nevoii sale de a face faţă realităţii complexe a societăţii în care trăieşte.

In faţa crizei morale şi spirituale de azi, trebuie să adâncim prin învăţătură şi educaţie, prin viaţă de rugăciune şi cultură a sufletului, semnificaţia sau rostul credinţei, a legăturii omului cu Dumnezeu în organizarea şi propăşirea familiei creştine. Trebuie să redescoperim şi mai mult importanţa dreptei învăţături şi dreptei vieţuiri creştine privind familia ca icoană a bisericii, ca icoană a iubirii lui Hristos faţă de umanitate, aşa cum rezultă din Sfânta Scriptura (Efeseni 5,21-23).