Casatorie, Familie și Monahism

Introducere

Căsătoria şi familia reprezintă un adânc ocean purtat de valurile timpului trecut de la prima pereche de oameni până astăzi, o sinergie între opera lui Dumnezeu şi implicarea umană, o măsură a iubirii din ambele sensuri între Creator şi coroana creaţiei pe verticală şi între cei încununaţi pe orizontală; este viaţa însăşi a umanităţii acoperită de Pronia divină şi icoană a îmbrăţişării tainice dintre Mirele Mântuitor şi Biserica Mireasă în Cămările împărăţiei celei veşnice.

Căsătoria şi familia există de la început, de când a creat Dumnezeu omul ca bărbat şi femeie. El a creat de fapt familia. Familia reprezintă, deci, una din coordonatele esenţiale ale umanităţii. Familia este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea specifică ei, asemenea comuniunii intratrinitare.

Căsătoria şi familia sunt obiect al purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru omul cel căzut, dar cu menirea de a asigura - prin naşterea şi creşterea pruncilor după voia dumnezeiască - cetăţeni ai cerului. Căsătoria şi familia sunt obiect, al preocupărilor profeţilor şi drepţilor Vechiului Testament, ca şi al Părinţilor Bisericii de-a lungul veacurilor, după cum trebuie să fie şi astăzi şi întotdeauna obiect de serioasă preocupare din partea tuturor celor rânduiţi de Dumnezeu să vegheze asupra bunului mers al ei, adică a factorilor responsabili ai Bisericii şi ai comunităţilor umane, în general.

Referindu-se la importanţa pe care a primit-o căsătoria în iconomia creştină, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, zice: “Prin venirea în lume şi lucrarea izbăvitoare şi înnoitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, această orânduială a fost ridicată pe o treaptă de sfinţire care face ca, de atunci, familia ce rodeşte din ea, să poată fi văzuta Că o imagine miniaturală a Bisericii” . Lucrarea lui Dumnezeu este însă urmărită stăruitor de intenţia şi de lucrarea nimicitoare a vrăjmaşului diavol. Căsătoria şi familia creştină sunt ţinte de preferinţă ale atacurilor diavoleşti, care ameninţă însăşi fiinţa şi rosturile lor. Atacurile sunt variate şi subtile, implicând consecinţe deosebit de grave, pentru familie, pentru Biserică, dar şi pentru societate, în general. Înalt Prea Sfinţia Sa Dr. Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, atrage atenţia asupra gravelor pericole care ameninţă sănătatea familiei în vremea noastră: “Din punct de vedere teologic-pastoral, observăm cât de expuse, solicitate şi adesea ameninţate sunt identitatea, coeziunea şi armonia familiei creştine azi, în faţa crizei economice (sărăcie, şomaj, nesiguranţă etc.) a crizei morale (laxism, libertinaj, senzualism pornografic, dezordini erotice ridicate la rang de normalitate, prostituţie din raţiuni comerciale, trafic de copii, divorţ, droguri etc), a crizei spiritual-religioase sectarism fanatic, prozelitism agresiv, sincretism confuz, relativism doctrinar, etc). Pe de altă parte, credinţa creştină este întotdeauna izvor de speranţă şi de putere spirituală care ne ajută să biruim greutăţile şi încercările vieţii. În acest sens, criza, ca stare de judecată pentru un lucru sau o stare incompatibilă cu voia lui Dumnezeu, este în acelaşi timp o chemare acută la schimbarea în bine, o şansă pentru un început nou” .

Starea de criză, desigur, provine din necredinţă şi nepăsarea faţă de voia lui Dumnezeu. Cauza generatoare a dramelor contemporane în familie este, aşadar, abdicarea de la principiile moralei creştine pentru întemeierea şi întărirea unităţii în actul însoţirii. De aceea, se impune o redescoperire în profunzime a căsătoriei ca taină şi a vocaţiei familiei în Biserică şi în lume, o cunoaştere a ei pe temeiul Sfintei Scripturi a Vechiului şi Noului Testament.

Taina Sfintei Cununii - legătura naturală pe viaţă între bărbat şi femeie

Căsătoria ca legătura naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie a fost rostuită de Dumnezeu în rai: “Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Astfel a făcut-o Dumnezeu pe Eva din Adam şi i-a binecuvântat zicând: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul” (Facere 1, 28). Nu era bine ca omul să fie singur. El a fost zidit după chipul lui Dumnezeu. Ori, Dumnezeu, e treime de persoane, e comuniune. Omul a fost făcut pentru comuniune. “Scoaterea Evei din Adam, spune Părintele Staniloae, înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam şi înainte de aducerea ei distinctă la existenţă” . Bărbatul şi femeia sunt oameni, dar integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună. Această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală. Perechea umana din rai era o pereche conjugală.

În ce priveşte momentul instituirii familiei Sfinţii Părinţi n-au o părere unanimă. Sfântul Ioan Gură de Aur, de exemplu, spune că la început Adam şi Eva au trăit în feciorie. Petrecând viaţă îngerească, nefiind legăturii trupeşti. “După călcarea poruncii a trăit bărbatul cu femeia; până atunci trăiau în rai ca îngerii; nu erau aprinşi de poftă, nu erau asaltaţi de alte patimi, nu erau supuşi nevoilor firii, ci au fost făcuţi cu totul nestricăcioşi şi nemuritori, că nici nu aveau nevoie de îmbrăcăminte” . Pe aceeaşi linie merge Sfântul Grigorie de Nyssa. Fericitul Augustin, după ce a ezitat un timp, va afirma ceea ce spune în general tradiţia creştină: “Adam şi Eva, în rai, deşi nemuritori, erau supuşi nevoilor fizice şi practicau unirea trupească. Numai că actul sexual nu era însoţit de pofta care-l provoacă şi-l însoţeşte după cădere. După cădere nu s-au adăugat organul, functia sau actul, ci pofta păcătoasă. Însuşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu în unirea trupurilor stă necuraţia, ci în cugetele cele rele şi în intenţia omului” . Prin viaţa conjugală Dumnezeu le-a oferit oamenilor leac împotriva celor două rele provocate de păcatul strămoşesc: neînfrânarea poftei trupeşti şi dispariţia neamului omenesc prin moarte. Mai presus însă străluceşte comuniunea în iubire pentru care Dumnezeu a lăsat căsătoria în vederea mântuirii.

De-a lungul Vechiului Testament străbate convingerea că pruncii sunt un dar al lui Dumnezeu. Că sotii sunt datori să-şi fie absolut credinciosi unul altuia. De aceea porunca a şaptea din decalog este categorică: “Să nu fii desfranat!” (Ieşire 20, 14). Chiar dacă din cauza îndepărtării de Dumnezeu omul va ajunge, în Vechiul Testament, la poligamie, aceste exigenţe rămân valabile. În Noul Testament familia capăta un înţeles mult mai înalt. “Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie, compromisă de-a lungul veacurilor, şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului. Praticipând la nunta din Cana Galileii confirmă trebuinţa revenirii căsătoriei la unitatea şi indisolubilitatea ei de la început” . Întrebat fiind de farisei, de ce Moise îngăduie ca bărbatul să-şi părăseasca soţia, Mântuitorul răspunde: “Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început n-a fost aşa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afara de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei 19, 8-9).