Cenzura comunistă - teorie a cenzurii românești

Introducere

În istoria oricărui popor, oricărei naţiuni, oricărei ţări, există epoci, mai lungi sau mai scurte, rememorate cu mândrie de urmaşi. Sunt epoci de înflorire a vieţii culturale, economice, a societăţii în ansamblul ei. Aceste perioade îşi pierd, treptat, caracterul pur istoric şi capătă o aură de legendă, de mit. Iar conducătorii acelor vremuri îşi găsesc un loc în panteonul naţiunii respective. În acest fel, epocile acestea devin modele pentru urmaşi, puncte de referinţă şi termeni de comparaţie pentru viitor. Este cazul vechii Elade pentru grecii de azi, al Renaşterii, pentru italieni (şi nu numai pentru ei), al Reconquistei spaniole, al Războiului de Independenţă, pentru americani, al Franţei lui Napoleon, al României interbelice, pentru compatrioţii noştri. Vremuri apuse, dar prezente încă în mintea contemporanilor, cărora prezentul le pare, prin comparaţie, mai sărac, poate.

Tot atât de adevărat este însă că există şi reversul medaliei. Parcă urmând parabola biblică, aceste perioade de înflorire şi realizări pe mai toate planurile au alternat cu ani negri, vremuri de restrişte şi la care cei de acum nu se pot gândi fără să se înfioare. Aceasta în cazul în care nu preferă să nu se mai gândească deloc la acele timpuri. Acestea sunt pete negre pe istoria popoarelor şi, uneori, pe conştiinţa lor. Continuând paralela, ne gândim la Grecia de sub stăpânirea macedoneană, apoi de sub cea otomană şi din timpul „dictaturii coloneilor”, la Italia lui Mussollini, la Spania de sub mauri şi, mai târziu, din timpul lui Franco, la America Ku-Klux-Klan-ului şi a Războiului din Vietnam, la Franţa dictaturii iacobine sau a mareşalului Pétain.

Cea mai întinsă şi mai neagră pată de pe istoria românilor n-a fost „mileniul întunecat” al invaziilor barbare. N-au constituit-o nici cele câteva sute de ani de dezbinare, de lupte cu Imperiul Otoman. Nici măcar intrarea României în Al Doilea Război Mondial alături de Germania hitleristă (se ştiu motivele acestei decizii). Fără îndoială, rana cea mai adâncă din memoria şi conştiinţa românilor au lăsat-o cei 45 de ani de comunism.

Cineva nefamiliarizat cu experienţa comunismului s-ar putea întreba cum pot 45 de ani – o perioadă infimă la scara istoriei – să zdruncine din temelii o societate, o naţiune întreagă, când întregul trecut al acelei naţiuni e încărcat de astfel de cutremure, oricum, de mai lungă durată. În primul rând, trebuie spus că, într-adevăr, 45 de ani nu înseamnă mai nimic la scara istoriei, dar la cea a individului, este enorm. Aceşti ani reprezintă, oarecum, o viaţă de om. Aproape o jumătate de veac înseamnă timp suficient ca un individ să-şi schimbe complet mentalităţile, concepţiile, modul de a acţiona şi de a gândi – asta dacă nu s-a născut în mediul comunist, caz în care, într-un fel, aceste mentalităţi sunt prezente de la bun început. Sau, dacă nu şi le schimbă, măcar îşi dă seama de lucrurile care îi sunt permise şi de cele care nu îi sunt permise şi astfel învaţă să fie mai prevăzător.

În al doilea rând, şi aici e marea tragedie, în aceşti 45 de ani, comuniştii au fost prea puţin interesaţi de oameni, ca entităţi fizice. Nu corpurile i-au interesat, ci sufletele. Cineva spunea undeva că turcii, când ne cotropeau, voiau doar bani, grâne, femei şi copii – e drept, uneori mai aveau şi pretenţii de natură spirituală, prin silirea unor domnitori să se convertească la islamism. Ruşii (comunişti) însă ne-au vrut şi sufletele. Mai bine spus, conştiinţele, pentru că, în ideologia marxisto-leninisto-stalinistă, noţiunea de suflet era o vorbă în vânt.

Altfel spus, comuniştii au căutat să modifice profilul spiritual al oamenilor, să le canalizeze gândirea spre nici ei nu şi-au pus prea multe probleme spre ce, totul era să gândească la fel ca ei. Sau mai degrabă să nu gândească deloc. Gândeau conducătorii şi pentru cei conduşi. Marx decretase că „omul este cel mai preţios capital”. Leninism-stalinismul a denaturat această idee – generoasă în sine – în aşa fel încât omul este cel mai preţios capital doar în măsura în care munceşte (eventual, în stil stahanovist) şi nu gândeşte – să ne amintim de ruşinoasa scandare a minerilor din Piaţa Universităţii, „Noi muncim, nu gândim!”, tristă reminiscenţă a comunismului. Pentru că dacă ar gândi, subliniem, liber, şi-ar da seama de această minciună mare cât globul pământesc ce era comunismul – sau modul în care a fost pusă în practică această utopie. Cu alte cuvinte, privind, mai în adânc, dincolo de închisori, lagăre, deportări, torturi şi bătăi, comuniştii au încercat, de-a lungul întregii existenţe a acestui sistem, să acopere o mare minciună. Iar principalul instrument de a face acest lucru a fost cenzura.

Ne-am ales subiectul cenzurii comuniste deoarece credem că ceea ce defineşte în cea mai mare măsură un popor este cultura sa, modul său de a gândi lucrurile, deprinderile sale cognitive. Or, tocmai aici a lovit cel mai profund comunismul, prin cenzură. Aici a lucrat, la psihic, modificând tot ce era de modificat. Când unui om îi este răpită libertatea fizică, tot ceea ce îi mai rămâne este libertatea gândirii. Dar comuniştii nu s-au mulţumit cu încarcerarea fizică. Ştiau şi ei că gândul zboară. De aceea, l-au prins şi l-au închis într-o colivie, permiţându-i să cânte doar trilurile pe care le credeau ei de cuvinţă.

Tudor Arghezi a fost închis din motive politice la Văcăreşti, în 1919, şi din această experienţă au ieşit „Florile de mucigai”. Pe când deţinuţii în faza de reeducare de la Piteşti despre ce puteau să scrie, după ce şi dacă au mai ieşit vii? Despre cum li s-a inoculat în minte faptul că sunt nişte declasaţi, nişte paria ai societăţii? Despre cum şi-au torturat proprii fraţi, cei mai buni prieteni, despre cum şi-au renegat mamele, taţii, familiile, despre cum s-au dezis de Dumnezeu şi au fost siliţi să facă lucruri pe care o minte normală nu le-ar putea concepe? Cum să scrie despre aşa ceva când, prin torturi fizice şi psihice, umilinţe greu de imaginat care le-au distrus complet personalităţile, au devenit ei înşişi, din victime, călăi? Au preferat după aceea nici să nu-şi mai aducă aminte.