Cenzura - vechile practici staliniste

În România a existat o cultură de ocupaţie al cărei principal scop a constat în demolarea continuă a valorilor culturale româneşti, vechi sau moderne, a libertăţilor presei, doar pe motiv de inactualitate politică. Deoarece criteriile de evaluare politică şi culturală veneau de la Moscova ca decrete, iar intelectualii şi oamenii de cultură ai României fuseseră, în mare parte a lor, adversarii declaraţi ai sistemului experimentat de Kremlin, e de la sine înţeles că majoritatea acestora au avut mult de suferit, fiind batjocoriţi nu doar în opera lor, dar şi în existenţă. Scoşi din circuitele culturale tradiţionale, aceşti intelectuali condamnaţi social, dar mai ales de politic, au înfundat închisorile comuniste, devenind apoi, după ieşirea din ele, cetăţeni cu drepturi limitate, prin condiţia nou dobândită de foşti deţinuţi politici. Locul lor a fost luat de o categorie de intelectuali importanţi ori fabricaţi peste noapte a căror misiune principală a fost aceea de a acoperi găurile lăsate de predecesori prin negarea valorilor culturale româneşti şi, evident, şi pe reprezentanţii acesteia, înlocuind cu valori de import sau născute imediat şi improvizate.

Astfel prinde forme de manifestaţie pe un teren arid, secătuit constant de cenzură şi propagandă, faimosul proletcultism, care reducea rostul culturii la servirea ideilor proletare, negând, în acelaşi timp, orice alte valori care ar fi putut contrazice deveni discursul dogmatizat. Ca formă de cultură, cu foarte multe carenţe de ordin compozistic, stilistic şi valorizant, ar fi dispărut pe parcurs, însă dublat de masivul transplant de idei, teme şi ideologii roşii ale modelului sovietic, n-a făcut altceva decât pe de o parte să-şi continue prigoana împotriva valorilor culturale româneşti şi occidentale, iar pe de altă parte să reprime vastul model cultural autohton, înlocuindu-1 cu modele compozite şi inaderente tradiţiei naţionale.1

Iată cum istoria culturii româneşti postbelice se confruntă şi cu istoria totalitarismului comunism românesc care a dezvăluit, din păcate, regimul de teroare şi de reprimare a tuturor valorilor ori diverselor forme de rezistenţă.

Formele roşii ale terorii nu au putut controla totul. Rezistenţa culturală, cu toate componentele sale, a urmărit refacerea unei legături organice cu tradiţia literară românească, restituirea unui climat şi a unei linii de creaţie reprezentativă2. Disidenţa se deosebeşte însă de fenomenul rezistenţei, mai ales prin forma ei de conjunctură şi prin lipsa de masivitate, redusă doar la atacuri politice, plasate în organe de presă externe, pe fondul unor evenimente politice internaţionale.

Această distrugere conştientă a nucleului cultural românesc a fost posibilă datorită unor factori speciali care au modelat de fapt trăsăturile comunismului în România şi au făcut posibilă emergenţa necontrolată a dictaturii proletcultismului3.

În România nu a avut loc o revoluţie comunistă. Instalarea guvernării comuniste a fost rezultatul unui anumit raport de forţe pe plan internaţional, o consecinţă a celui de-al Doilea Război Mondial şi a declanşării Războiului Rece. Ocupaţia sovietică a constituit, de fapt, un factor şi mai puternic, impunător chiar, în prelevarea puterii de o aşa-zisă elită comunistă4. Se fac chiar referiri, arătându-se că România nu a trăit o revoluţie, deoarece sistemul comunist a fost impus cu forţa de Armata Roşie. Aceasta este şi trăsătura fundamentală prin care sunt împărţite regimurile comuniste: regimuri de ocupaţie şi regimuri revoluţionare5. Istoriografia occidentală apreciază clar că. în mare parte, conducerea comunistă nu a perceput negativ la început dependenţa colonială6 faţă de URSS şi sacrificarea valorilor politicii naţionale7. Priorităţile la începutul anilor 50 erau monopolul puterii şi industrializarea, ambele condiţionate de sprijinul Moscovei, care pe parcursul a câţiva ani a reuşit distrugerea intenţionată a fundamentelor naţionale. La începutul anilor 60 aceste argumente îşi vor pierde valoarea. Dependenţa faţă de Colosul de la Răsărit8 va fi atunci considerată un puternic factor de instabilitate şi de accentuare a incoerenţei în actul de conducere. Astfel se abrogă dictatura de idei9 în cultură şi se trece la organizarea unei palide dar pe alocuri plină de vigoare reconquiste culturale10. Lucru care se va dovedi îngreunat mereu de vechile tare impuse de monopolul cultural al ideologiei sovietice impuse din afara procesului revoluţionar11.

Metoda de a construi şi organiza o revoluţie internă nu a funcţionat întocmai. Principala opoziţie a venit, cum era şi normal, din partea intelectualităţii care a fost brusc cenzurată, iar apoi dacă nu a cedat îndemnurilor propagandistice a fost izolată sau întemniţată. Fără aceste nuclee de manevră şi cu o limitare a resurselor umane, regimul totalitar şi-a moderat practicile. Un regim totalitar este posibil numai atunci când mari mase de oameni devin de prisos sau pot fi utilizate fără a se atinge însă consecinţa dezastruoasă a depopulării12. Este aici cazul imperialelor republici comuniste ruse şi chineze. Rezultatul a fost că puterea comunistă aflată la conducere în România a fost obligată să aibă o ofertă distinctă de cea a dominaţiei mondiale, însă acolo unde nivelul de dezvoltare a fost mai scăzut, cu procente de populaţie rurală importantă în raport cu totalul demografic, regimurile au fost mai tentate să aplice politici brutale. Astfel, în 1944, 76,5% din populaţia ţării trăia în afara zonelor urbane. Ceea ce demonstrează că dictatura în România a fost mai pronunţată, iar clasa conducătoare mai conservatoare.

Reformatorii anilor 60 mobilizează mari mase de oameni declanşând un exod al populaţiei rurale spre oraşe, spre şantierele industrializării,13 mobilizare generală încheiată abia după 1989, deşi mirajul metropolei este încă persistent. Moment în care se va declanşa şi lupta de redobândire a miturilor fondatoare ale culturii româneşti. Deschidere culturală care nu scapă însă blamărilor ultimelor forme stilistice proletcultiste.

Dacă la început intelectualitatea, mare parte a ei, nu a cedat atacurilor propagandistice ale ideologiei totalitare comuniste, PCR şi-a plasat ideologia marxist-leninistă dincolo de limita comunităţii naţionale şi politice tradiţionale în zonele neintegrate ale societăţii, acolo unde şi de fapt şi-a stabilit baza de asalt. Societatea românească interbelică a avut un grad relativ de integrare. Tocmai din acest motiv revoluţionarii profesionişti14 şi-au căutat aderenţi, în special în segmentele neintegrate social. Grupurile marginale, categoriile declasate, minorităţile etnice au fost cele dintâi medii privilegiate în locul intelectualităţii prolifice, emancipate a momentului, din care s-au făcut recrutările pentru cooptarea de noi aderenţi comunişti. Căci proletariatul, clasa mesianică a PCR15 constituia în România o minoritate, iar pe scena politică, partidul comunist însuşi constituia un grup periferic, care alesese nu integrarea în sistem, ci mai degrabă distrugerea lui.