Competența Consistoriilor

Dreptul în sine are ca scop paza şi asigurarea intereselor vieţii omeneşti, şi în special a acelora care formează Biserica creştină.

Disciplina şi ordinea constituie o necesitate în orice comunitate. Fiecare om care doreşte binele se supune ordinii şi disciplinei, deci nu poate nega importanţa şi actualitatea continua, perpetua a binelui şi a dreptăţii.

Dintotdeauna au existat legi, şi legea a funcţionat, iar omul şi manifestările lui au fost raportate la aceasta, ca la un principiu, ca la o normă, ca la un etalon. Prin această raportare la lege s-a ajuns la ideea de faptă corespunzătoare, adică conform legii şi faptă necorespunzătoare sau ilegală, adică săvârşită contra legii.

Credincioşii Bisericii creştine trebuie să se supună, la rândul lor, regulilor adoptate de către autoritatea bisericească, pe baza principiului că ea are facultatea de a legifera. Dacă unii s-ar abate de la aceste reguli, autoritatea bisericească are dreptul sa-i cheme la respectarea legii, îndemnându-i să nu mai greşească şi pedepsindu-i corespunzător cu greşelile lor.

Din punct de vedere teologic, orice lege cu aplicabilitate atât în domeniul civil cât şi în cel bisericesc, este un reflex sau o proiectare în concret a Legii divine veşnice pe care Dumnezeu Însuşi a pus-o în creaţie. Omul, în ipostaza sa prin respectarea legii păstrează armonia şi echilibrul pe care Dumnezeu Însuşi l-a pus în creaţia Sa, iar prin încălcarea legii, nu face altceva decât să ignore sau să strice echilibrul, armonia gândită spre eshatologie, când toate îşi vor găsi odihna în Dumnezeu. În Biserică, organele de îndrumare şi supraveghere pentru respectarea normelor de conduită sunt toate organele din sânul ei, de la cel mai mic slujitor şi sfârşind cu cea mai înaltă autoritate, sinodală sau ierarhică. În acest sens, disciplina clerului, în lumina sfintelor canoane şi a legiuirilor bisericeşti, nu poate defini altceva decât efortul tuturor celor care fac lucrătoare în istorie preoţia Mântuitorului Hristos, de a respecta legea ca o expresie a voii lui Dumnezeu. Pentru ca, potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este Dumnezeul bunei rânduieli şi al păcii, iar acolo unde acestea lipsesc, este un semn sigur că nu se acţionează după voia lui Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos instituind Biserica, a dat putere reprezentanţilor ei şi drepturi disciplinare şi judiciare. Aşa, când le zice ucenicilor Săi : „Câte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi cate veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer”, Mântuitorul le dă putere absolută în administrarea Bisericii şi drepturi judiciare, ca să poată pedepsi şi ierta.

Creştinii, fiind membri ai societăţii întemeiate de Mântuitorul, trebuie să se supună regulilor întocmite de reprezentanţii Bisericii, pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Tot astfel sunt obligaţi şi clericii. Orice abatere a creştinilor cât şi a clericilor se pedepseşte după regulile stabilite. Greşelile pe care cineva le face, greşeli care cad în sfera interiorului omului, le mărturiseşte creştinul la duhovnic şi acesta îi dă iertare. Greşelile mai grele se pedepsesc de Biserică.

Încă din vremuri mai vechi, unor organe de conducere li s-a încredinţat şi judecarea celor care încalcă legea şi normele de conduită, precum şi pedepsirea acestora vizând apărarea ordinii juridico-canonice necesare în viaţa Bisericii, dar şi vizând îndreptarea celor care săvârşeau astfel de încălcări.

În general, canoanele impun clericilor să nu se adreseze pentru orice dispută a lor decât episcopilor sau instanţelor bisericeşti dar nu instanţelor civile.

În România, pentru Biserică este greu de găsit norma de judecată din timpurile mai vechi, probabil însă că aici opera obiceiul pământului, cutuma, care decidea că şi în dreptul civil, obicei care îşi avea temeiul în voinţa stăpânitorilor. Autoritatea episcopală era însă puterea cea mai înaltă de judecată. Protoiereii, prin cărţile de volnicie ale voievozilor, au format instanţa judecătorească inferioară. Puterea judecătorească a Bisericii se întindea şi asupra cazurilor civile, în care Biserica îşi avea rolul său.

Despre înfiinţarea consistoriilor în România nu avem o dată concretă. Crearea lor prin lege n-a avut deloc rezultatele scontate, pentru că ele nu existau decât de formă, întrucât episcopul decidea de mai înainte pedeapsa celui trimis în judecata lor. Principiul care a dus la înfiinţarea acestor organe a fost lipsa unui tribunal, care să judece abaterile şi infracţiunile clericilor. La început, în aceste instanţe, funcţia de judecător era deferită şi unor funcţionari sau organe cu atribuţii generale de administraţie bisericeasca. O măsură menită să asigure o imparţialitate a distribuirii justiţiei şi care evidenţiază jurisdicţionalizarea consistoriilor bisericeşti este excluderea persoanelor care fac parte din administraţia bisericeasca sau şcolara. Astfel, membrii consistoriilor bisericeşti nu pot face parte din nici o corporaţie legislativă bisericească, nici din administraţie, adică din puterea executivă bisericească, ci formează un corp cu totul aparte, cu desăvârşire distinct de legislativ şi executiv. Prin aceasta, cea dintâi condiţie a jurisdicţionalizării unui for de judecată este îndeplinită, fiind excluşi funcţionarii administrativi din alcătuirea tribunalelor bisericeşti ; iar în al doilea rând, situaţia judecătorilor fiind asigurată cu o deplină independenţă, în darea sentinţelor, nefiind răspunzători de felul cum au judecat, în caz de casare a sentinţei date de ei, decât dacă au încălcat legile şi regulamentele. Dreptul de funcţionare a tribunalelor bisericeşti este recunoscut de însăşi Jurisprudenţa română, care s-a pronunţat în acest sens, admiţând existenţa unor astfel de jurisdicţiuni speciale. Astfel, Înalta Curte de Casaţie s.III, în decizia nr. 120 din 20 mai 1908 spune : „ În materie de drept public şi drept administrativ, înfiinţarea în puterea unor anumite legi de jurisdicţiuni deosebite şi speciale, în afară de jurisdicţiunile ordinare este permisă de Constituţie, în asemenea caz, instanţele judecătoreşti ordinare nu mai pot avea nici o competenţa în cercetarea cauzelor deferite şi rezervate anume prin lege altor autorităţi.” De asemenea, aceeaşi secţie de Casaţie în Decizia nr. 95 din 20 februarie, 1912, spune : „ După art. 36, combinat cu art. 104 din Constituţie, puterea judecătorească se poate exercita, deosebit de Curţi şi Tribunale, şi prin jurisdicţie speciale, care se înfiinţează prin anume legi speciale, şi prin urmare, hotărârile date de asemenea jurisdicţii cu îndeplinirea formelor prescrise de legea organizării lor, au caracterul unor adevărate hotărâri judecătoreşti şi trebuie să aibă aceeaşi autoritate de lucru judecat, fără a se putea înlătura prin altă judecată pe cale ordinară”. Astăzi, judecata bisericeasca păstrează în competenţa sa, în afara scaunului de duhovnicie, toate cazurile în care sunt implicaţi clerici şi slujitori inferiori.