Complexul militaro-industrial din Federația Rusă și rolul său în comerțul mondial cu produse militare

Introducere

De obicei, de-a lungul istoriei, învingeau armatele care puteau să ajungă mai departe, să lovească mai tare şi să ajungă mai repede la destinaţie, câtă vreme armatele cu bătaie scurtă, mai puţin înzestrate, şi mai încete, pierdeau. Din acest motiv, o mare cantitate de efort omenesc creator a fost dedicat extinderii gamei, creşterii puterii de foc şi accelerării vitezei armelor şi armatelor.

Să luăm spre exemplu anvergură. De-a lungul istoriei, făuritorii războiului au tot încercat să-şi extindă raza de acţiune. Scriind despre războiul din secolul IV înainte de Hristos, istoricul Diodorus Siculus raporta că generalul grec Iphicrates, luptând alături de perşi împotriva egiptenilor, “şi-a făcut suliţe de două ori mai lungi, iar lungimea spadelor aproape s-a dublat”, astfel extinzându-se aria de efect a armelor.

Maşinăriile vechi ca balistele, catapultele puteau arunca o piatră grea de 40 de kg. la o distanţă de 350 de metri. Arbaleta, folosită în China în anul 500 î.H. şi răspândită în Europa pe la 1100 d.H., îi oferea soldatului o armă competitivă, cu bătaie aparent enormă (atât de îngrozitoare era această armă, încât, în anul 1139 d.H., Papa Inocenţiu al II-lea a încercat să-i interzică folosirea).

Prin anul 1942, Alexander de Seversky, în vizionara sa lucrare “Victoria cu ajutorul forţelor aeriene”, îndemna SUA să construiască aeronave capabile să zboare pe distanţe de 6.000 de mile. Astăzi – chiar lăsând la o parte potenţialul armamentului de natură spaţială – greu se mai găseşte un punct de pe glob care să nu poată fi ţintit, teoretic, cu ajutorul rachetelor balistice intercontinentale, al portavioanelor, submarinelor, bombardierelor cu raza mare realimentabile sau combinaţiilor acestora cu alte sisteme de armament. În toate scopurile practice, extinderea razei de acţiune şi-a atins limitele terestre.

La fel ca în cazul anvergurii stau lucrurile şi cu viteza. În iunie 1991, Departamentul Apărării al SUA a dat publicităţii laserul chimic Alpha, capabil să producă un milion de waţi putere, ca element al sistemului anti-rachetă. Acest laser poate, dacă se ocheşte corect, să ajungă la o rachetă a inamicului cu viteza luminii, cea mai mare viteză prezumtiv-posibilă.

Iar referitor la puterea de ucidere, simpla capacitate letală a armelor convenţionale a crescut de la începuturile revoluţiei industriale şi până în prezent, cu cinci ordine de mărime. Aceasta înseamnă că armamentul non-nuclear de astăzi, în medie, este de 100.000 de ori mai ucigător decât pe vremea când maşinile cu aburi şi fabricile începeau să schimbe faţa lumii. Cât despre bombele atomice, este necesar doar să meditam la consecinţele a 100 sau 1000 de Cernobâluri, pentru a putea aprecia cutremurătoarea ameninţare pe care o reprezintă. Numai în ultima jumătate de secol, scenariile sfârşitului lumii au devenit un serios subiect de discuţie.

Pe scurt, în timpurile noastre converg trei direcţii distincte de dezvoltare militară. Anvergura, viteza şi puterea de ucidere îşi ating toate trei limitele extreme cam în acelaşi moment al istoriei – actuala jumătate de secol.

În aceste condiţii, importanţa complexelor militaro-industriale – adică a acelor structuri economice care au ca obiect de activitate producerea de armament şi tehnică de luptă – a crescut extrem de mult. De aceea, analiza stării actuale a celor mai dezvoltate complexe militaro-industriale pe plan mondial prezintă o importanţă deosebită, aceste structuri având o influenţă economică, politică şi militară extraordinar de mare în prezent, atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

Cu toate acestea, astăzi s-ar părea că industriile de armament au ajuns într-un necaz de moarte. Numărul muncitorilor angajaţi în industriile de război ale naţiunilor high-tech scade vertiginos (deşi nu şi în unele ţări mai mici şi mai sărace). În SUA, ziarele anunţau zilnic concedieri de cercetători, ingineri, tehnicieni şi muncitori de calificare inferioară din domeniul apărării. General Dynamics, de exemplu, fabricant de avioane şi submarine de luptă, a concediat 17.000 de salariaţi în 20 de luni. Per ansamblu, în SUA, cu numeroasele fabrici militare scoase din uz, circa 300.000 de locuri de muncă au dispărut în nici doi ani de la căderea Zidului Berlinului, după care au urmat şi mai multe. Agitându-se în disperarea de a supravieţui, firmele de apărare gigantice se restructurează, se unifică şi se lansează în noi afaceri. Atenţia a zăbovit în mare măsură asupra unui număr mic de exemple ale acestei convertiri, ca joint-venture-ul Lockheed – A.T.&T. spre porţi de şosea automate cu cartele “inteligente”, sau eforturile Laboratorului Naţional Lawrence Livermore de a fabrica modele de computere pentru schimbările climaterice pe baza unor activităţi dedicate anterior studiului exploziilor nucleare.

Situaţia industriei de apărare din Federaţia Rusă pare însă şi mai gravă decât cea din SUA sau din statele occidentale. După dispariţia Uniunii Sovietice şi a blocului statelor comuniste, după prăbuşirea susţinerii politice şi ideologice, după anularea privilegiilor de care beneficia sub conducerea sovietică, acest adevărat “stat în stat” – complexul militaro-industrial rus – s-a văzut pus în faţa unui program de restructurare şi reorganizare extrem de dur.

Realizate în timpul perioadei sovietice, întreprinderile din industria rusă de apărare au acordat de-a lungul existenţei lor puţină atenţie costurilor lor de producţie. Din acest punct de vedere, complexul militaro-industrial rus pare a fi într-o situaţie mult mai gravă decât corespondenţii săi din statele vestice. Mai mult, producţia cu caracter militar în fosta URSS a fost concentrată în firme extrem de integrate pe plan vertical, multe dintre ele având facilităţi multi-funcţionale. Integrarea pe verticală era menită să asigure complexul militaro-industrial împotriva incertitudinilor reţelei de aprovizionare, dar a dus şi la o creştere excesivă a costurilor de producţie. Pe lângă toate acestea, sistemele inadecvate de contabilizare fac dificilă măsurarea costurilor acestor firme.

Toţi aceşti factori sugerează ideea că firmele din industria de apărare rusă sunt foarte puţin pregătite pentru a face faţă unui mediu concurenţial specific unei economii de piaţă.

Aceste argumente ne pot conduce la concluzia că procesul de reorganizare şi reconversie a întreprinderilor din industria de apărare rusă ar fi extrem de dificil în comparaţie cu cel al firmelor din, să spunem SUA. O privire mai atentă ne poate face să ne îndoim de acest lucru, fără însă a putea nega obstacolele pe care le are de trecut complexul militaro-industrial rus în drumul său spre eficientizare.

Firmele vestice au avut, şi încă mai au dificultăţi de reconversie pentru că ele nu pot concura de pe poziţii egale cu firmele civile existente pe pieţele lor naţionale. În acelaşi timp, principalii concurenţi ai firmelor din industria de apărare rusă, marile întreprinderi civile ruse, au caracteristici mult mai apropiate de firmele de apărare decât de firmele eficiente ale unei economii de piaţă. Chiar dacă acest lucru nu constituie un avantaj pentru economia Rusiei, ci dimpotrivă, firmele din cadrul complexului militaro-industrial profită de această situaţie.

Pot fi determinate două efecte majore ale acestei stări de fapt. Pe de o parte, datorită infrastructurii de piaţă mult mai dezvoltate, economia SUA este presupusă a fi mult mai eficientă în a redistribui resursele din industria de apărare către firmele civile. Pe de altă parte, sectorul civil extrem de dezvoltat şi eficient din SUA face ca valoarea marginală “civilă” a resurselor redistribuite să fie mică. Toţi aceşti factori, şi interacţiunile dintre ei determină dificultatea procesului de reconversie a industriilor de apărare, mai mult chiar decât gradul de dezvoltare a infrastructurilor caracteristice economiei de piaţă.