Considerații generale privind descoperiri

INRODUCERE

Ţara noastră, posesoare a unui relief armonios distribuit, a oferit de timpuriu condiţii de neîntreruptă evoluţie societăţii umane. Bogăţia vestigiilor culturii materiale şi spirituale, varietatea aşezărilor din epocile vechi, au atras de timpuriu atenţia cercetătorilor.

Tendinţele sincretice în cultura materială carpato-dunăreano-pontică se manifestă încă de la sfârşitul mileniului II î.Ch. Din varietatea şi diversitatea culturilor epocii bronzului rezultă sinteze culturale pe arii vaste. Dar o adevărată unitate culturală se realizează pe o întinsă parte a Daciei de abia în cursul secolului VIII î.Ch. prin cultura Basarabi. De aici înainte elementele de unitate ale culturii materiale sunt mereu prezente în ciuda restructurărilor pricinuite de infiltrarea unor populaţii străine în unele zone ale Daciei. Sinteza deplină a unei civilizaţii originale care să cuprindă toate ţinuturile locuite de geto-daci se manifestă în secolul II î.Ch. Este civilizaţia epocii de maximă dezvoltare, pe care o mai numim şi „clasică”, a geto-dacilor şi care s-a manifestat ca atare pe toată întinderea Daciei, persistând până în sec I î.Ch. Apariţia acestei civilizaţii unitare în secolul II î.Ch. oglindeşte unitatea limbii, a culturii spirituale, factori care, în ultimă instanţă, au favorizat îndeplinirea unificării politice în secolul I î.Ch.

În rândurile ce urmează vom trece în revistă principalele aspecte ale culturii materiale şi spirituale geto-dace, insistând în mod special asupra staţiunii de la Poiana, una din cele mai reprezentative aşezări geto-dace din aceea perioadă.

Situată în marginea de nord-vest a satului Poiana, pe un platou, de pe malul stâng, înalt şi abrupt, al râului Siret, aproape de confluenţa acestuia cu Trotuşului, staţiunea de la Poiana, denumită şi Cetăţuia, constituie unul dintre cele mai importante obiective arheologice din partea de răsărit a Daciei. În virtutea poziţiei ei stratigrafice şi economice de prim ordin şi datorită situaţiei ei geografice, care îi oferea posibilitatea de a asigura legătura principală a celui mai scurt drum de comunicaţie existent între Carpaţi şi gurile Dunării, această staţiune, a avut o îndelungată existenţă şi o dezvoltare remarcabilă.

Primele cercetări efectuate la Poiana datează din anul 1913, când Vasile Pârvan procedează la o recunoaştere a locului şi la practicarea unor sondaje modeste ca întindere, în urma cărora emite ipoteza existentei unui lagăr roman ridicat pe vestigiile unei locuri mai vechi. Cercetările ample, efectuate în 1926 şi în următorii doi ani, făceau dovada că Poiana n-a fost niciodată un castru roman, ci o aşezare autohtonă, care, înfiinţată în plină vârstă a bronzului şi locuită în perioada hallstattian, avea să reprezinte în cea de a doua epocă a fierului şi până în epoca romană un centru foarte activ al culturii geto-dacice.

Rezultatele acestor cercetări îl conduc pe Radu Vulpe spre identificarea staţiunii de la Poiana cu aşezarea dacică Piroboridava, înscrisă în Geografia lui Ptolemeu şi într-un papirus publicat de A.S. Hunt. Întrucât dovezile în acest sens nu sunt suficient de solide pentru susţinerea acestei teze, această identificare a dat naştere unei serii întregi de controverse, dezbătute mai pe larg în primul capitol al acestei lucrări.

Reluate după al II-lea război mondial, sub auspiciile Academiei Române săpăturile arheologice, desfăşurate în trei mari campanii succesive (1949-1951), au făcut posibilă explorarea a mai mult de jumătate din acropola aşezării.

Stratul arheologic, gros de aproximativ 3m dezvăluie o compoziţie de o mare complexitate, care atestă o locuire îndelungată şi foarte intensă, locuire ale cărei vestigii, începând din epoca bronzului şi până în secolul I d.Ch., urmează o depunere de nouă niveluri. Cel mai vechi nivel aparţine epocii bronzului şi cuprinde materiale de aspect Monteoru. Următoarele două niveluri conţin resturi ale perioadei hallstattiene mijlocii şi vestigii geto-dacice din perioada Hallstattului final. Ultimele niveluri oglindesc evoluţia civilizaţiei geto-dace începând din secolul IV î.Ch. până în sec I d.Ch. Aceste ultime niveluri prezintă o strânsă continuitate cronologică şi tipologică, aparţinând unei civilizaţii unitare care caracterizează a doua epocă a fierului în întreaga Dacie. Profunzimea lor corespunde perioadei de prosperitate a aşezării, cuprinsă între secolele IV î.Ch. – I d.Ch.