Constituțiile României și Libertatea Religioasă

INTRODUCERE

După revoluţia din decembrie 1989, guvernele, parlamentele, toate instituţiile democratice ale sistemului politic românesc în curs de constituire au acţionat pentru instituirea cadrului juridic necesar garantării libertaţii religioase, pentru crearea premiselor instituţionale necesare fiecarui cetaţean, pentru a-şi putea practica, în public sau în privat, credinţele sau practicile religioase pe care le împărtăşeşte. Cele trei puteri ale statului român au dat dovadă de interese şi preocupări comune, de dorinţa de a colabora pentru asigurarea libertaţii religioase. De asemenea, marea majoritate a partidelor politice au propus sau au cerut ca organele de stat să asigure libertatea religioasă cultelor şi asociaţiilor religioase, nesemnalându-se poziţii divergente şi aprige dispute între reprezentanţii diferitelor partide politice în privinţa garantării unei depline libertaţi religioase .

Legile statului şi reglementarile referitoare la viaţa religioasă nu trebuiesc considerate o încercare de stanjenire şi limitare a libertăţii credinţei, un amestec al politicului si juridicului într-un domeniu care aparţine în exclusivitate sacrului şi divinului. Încercarea de exceptare a comunitatilor religioase de la reglementarile “pământeşti” pierde din vedere că, deşi “nu aparţin acestei lumi” ele se află în această “lume”, esenţa lor este în legătură cu supranaturalul dar existenţa este socială şi comunitaţile religioase, după cum se exprimă sociologii, reprezintă grupuri sociale ca oricare altele, evident, cu specificul lor.

Credincioşii şi comunităţile pe care le formează se află în cele mai variate relaţii cu celelalte subsisteme sociale, fiind, în acelaşi timp, parteneri în viaţa economică, în subsistemul cultural, administrativ, etc. Nereglementarea relaţiilor din anumite domenii lasă câmp deschis manifestării liberului arbitru, care poate ajunge până la consecinţe şi violenţe greu de imaginat. Pentru ca, în concepţia socială, credincioşii şi comunităţile religioase, prin specificul lor sunt mai vulnerabili decât alţi agenţi şi factori ai activităţii sociale. Legile referitoare la organizarea şi activitatea sistemului religios protejează acest domeniu şi egalizează şansele de coexistenţă şi colaborare în viaţa socială. De fapt, reglementările juridice referitoare la culte şi credinţe nu stabilesc norme pentru viaţa religioasă şi pentru activitatea internă a bisericilor. Pentru aceasta fiecare cult şi asociaţie îşi elaborează propriile norme în cadrul statutelor şi mărturisirilor de credinţă. Normele elaborate de stat au în vedere asigurarea desfăşurării libere a activitaţii de cult şi relaţiile cu celelalte subsisteme sociale. Ele vizează nu credinţa ci activitatea “laică” a credincioşilor şi bisericilor. Toate bisericile administrează bunurile materiale, terenurile, construiesc lăcaşe de cult, redistribuie veniturile credincioşilor, au o ierarhie şi o organizare administrativ-teritorială, etc. Aceste îndeletniciri nereligioase rămân în competenţa autorităţilor politice şi judecătoreşti. Prin reglementări, activitatea economică, financiară, culturală a bisericilor şi personalului de cult este integrată în ansamblul sistemului social. Celelalte subsisteme sociale oferă comunităţilor de credincioşi venituri, bunuri, protecţie, etc. şi exprimă faţă de religie anumite cerinţe: să contribuie la realizarea unitaţii şi armoniei sociale, la culturalizarea populaţiei, la sporirea moralităţii şi spiritului civic etc. Între religie şi societate există o interdependenţă funcţională. Sistemele religioase şi credinţele care de-a lungul istoriei şi-au epuizat rolul şi funcţiile, au fost abandonate .

Democratizarea şi secularizrea societăţilor moderne, separarea bisericii de stat şi transformarea acesteia într-un subsistem al vieţii sociale impune reglementarea activităţii cultelor în sensul armonizarii funcţiilor religiei în ansamblul vieţii sociale. Aceasta cu atât mai mult în condiţiile existenţei pe acelaşi teritoriu – cum este cazul Romaniei – a unui numar mare de credinţe religioase, toate având drepturi şi îndatoriri egale şi presupunând, deopotrivă, relaţii ”frăţeşti”.

Lucrarea de faţă este o analiză a mentalităţilor, principiilor, mecanismelor mediilor politice, juridice, administrative, culturale, care permit persoanei umane să practice individual sau în colectiv, în particular sau în public, propriile credinţe religioase. Am avut în vedere statutul juridic al institutiilor religioase; relaţiile Stat – instituţii religioase; relaţiile interreligioase; actele normative şi instituţiile Statului care asigură şi garantează libertatea religioasă; prevederile documentelor/ mecanismele internaţionale pentru protecţia libertaţii religioase.

Cu toate ca problema raporturilor dintre Biserica şi Stat a fost tratată în nenumarate scrieri, ea ramâne însă mereu actuală, pentru că în fiecare epocă se pun probleme noi vieţii în general, vieţii sociale, vieţii de Stat şi celei bisericeşti.

Biserica îndeplinindu-şi misiunea ei în timp, nu poate face abstracţie de vremea în care trăieşte, şi care cuprinde nu numai zile şi ani etc., ci mai ales acele condiţii în care se desfăşoară viaţa omenească, condiţii supuse mereu transformărilor, pe măsura progresului pe care îl înscrie viaţa omenească în dezvoltarea ei istorică.

Vorbind de Biserică, se înţelege că ne gândim la aspectul ei de societate văzută şi nu la aspectul ei haric, care nu intra în domeniul relaţiilor cu Statul. Pentru indeplinirea misiunii sale, Biserica îşi duce acţiunea printre oameni, iar acestia nu există altfel decât în condiţiile vremii, pentru că nu se pot nici hrani, nici imbrăca, nici gândi şi nici lucra, decât în condiţiile pe care i le oferă dezvoltarea istorică. Biserica nu poate acţiona, şi niciodată nu a acţionat altfel decât ţinând seama de ansamblul condiţiilor în care traieşte omul, pentru ca, aşa cum s-a văzut, ea nu conduce şi nu schimbă vremurile, ci şi ea se gaseşte înlăuntrul acestora .

Acceptând întotdeauna realităţile pe care le dă la iveală dezvoltarea istorică a vieţii omeneşti, Biserica le-a privit si pe acestea- cum era şi firesc – ca supuse categoriei timpului şi nu şi-a legat nici natura, nici misiunea ei de vreuna din ele.

Pentru viaţa şi misiunea Bisericii, cea mai de seamă dintre realităţile istorice ale vieţii omeneşti în continua transformare, este Statul. Organizaţia Statală, privită în cadrul general al condiţiilor vremii, se integrează şi ea între acestea, şi poate fi numită condiţia Statului, condiţie pe care Biserica a privit-o cu un interes deosebit şi a ţinut şi trebuie să ţină mereu seama de ea, ca fiind cea mai importantă între toate celelalte care au aparut la un moment dat în istoria societăţii omeneşti.