Contribuția Sfântului Ierarh Antim Ivireanul la dezvoltarea și înfrumusețarea limbii române

Introducere

Religia, ce se poate spune despre religie altceva în afara faptului că este o componentă importantă a culturii unui popor, aceasta reprezentând legătura omului cu Dumnezeu. Sentimentul religios şi legătura cu Dumnezeu se manifestă atât în cadrul bisericii, prin oficierea slujbelor sau prin prezenţa preoţilor, dar şi în afara acestei instituţii, prin modul de gândire al oamenilor, în comportament, în modul în care se exprimă, în obiceiurile lor, dar şi în ceea ce creează: muzică, arte plastice sau literatură.

Dintre toate aceste forme de creaţii, literatura este cea care exprimă cel mai bine principiile creştinismului, astfel încât, începând cu secolul al XVI-lea, religia şi literatura devin un tot unitar, prin colaborarea dintre cărturari şi înalţii demnitari ai bisericii, care aveau drept scop introducerea limbii române în biserică, pentru ca tainele credinţei să fie înţelese de toţi creştinii.

De altfel, începutul culturii scrise a românilor este strâns legat de viaţa lor spirituală, de credinţa în Dumnezeu şi de raportarea la divinitate a fiecărui individ. Singura problemă care se ridică în această perioadă este faptul că scrierile religioase române sunt, mai întâi, cărţi de cult în limba slavonă, care vor deveni, ulterior, cărţi de cult în limba română. Această trecere se manifestă, mai întâi, prin actul traducerii, apoi prin actul creaţiei individuale, fie în cadrul bisericii, ca literatură religioasă, fie în afara ei, ca literatură de inspiraţie religioasă. În acest moment atât de important al culturii române, un rol important l-au avut reprezentanţii bisericii, care au avut o activitate îndelungată de traducere a cărţilor bisericeşti din limba slavonă în limba română.

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte contribuția Mitropolitului Antim Ivireanul la dezvoltarea și înfrumusețarea limbii române, de la primele tipărituri în limba română, până în momentul introducerii definitive a limbii române în biserică, ca limbă oficială a serviciului divin.

Acest drum, acela de instaurare a limbii naţionale ca limbă oficială pentru toate bisericile ortodoxe, a fost deschis de către diaconul Coresi, prin, „Catehismul”, apărut în anul 1559. Chiar dacă acesta nu a reuşit să îndeplinească obiectivul în totalitate, el a avut un rol important, fiind cel dintâi care a întemeiat o unitate de limbă.

Munca lui Coresi, care a tipărit cărţi în Transilvania, a fost continuată, după cum vom vedea, de către mitropolitul Varlaam, în Moldova, acesta urmând cu succes acest drum, mai ales prin „Cazania” sa, succes care a fost culminat cu operele mitropolitului Dosoftei, acesta fiind şi cel care a reuşit să instaureze definitiv limba română ca limbă oficială de predică în bisericile din Moldova.

Procesul de unificare a limbii române în biserică va fi terminat de către Antim Ivireanul, care, cu ajutorul operelor sale, în special a „Didahiilor”, va introduce definitiv limba naţională în ortodoxe din Ţara Românească..

Lucrarea de faţă îşi propune, astfel, să sublinieze contribuția și importanța scrierilor religioase ale Mitropolitului Antim Ivireanul, în procesul îndelungat de instaurare a limbii naţionale, limba română, în bisericile ortodoxe din toată ţara.

Mitropolitul Antim Ivireanul

1. Viaţa şi activitatea

Antim Ivireanul este o personalitate de seamă a bisericii româneşti din secolul al XVII-lea, dar, cu toate acestea, există foarte puţine date biografice despre viaţa lui înainte de venirea în Ţara Românească. Astfel, în acest sens, Gabriel Ştrempel prezintă ca sigure două izvoare care atestă originea georgiană a lui Antim. Primul dintre acestea este cartea florentinului Anton-Maria del Chiaro, „Istoria revoluţiilor Ţării Româneşti”. Del Chiaro, care a fost secretar de limbă italiană al domnilor Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat, a venit în ţară în anul 1709, cunoscându-l personal pe Antim Ivireanul, în timpul activităţii acestuia ca mitropolit. În afară de datele oferite de florentin, mai există şi mărturisirea lui Antim, care, în majoritatea cărţilor tipărite sau traduse de el, precizează originea sa georgiană, numindu-se fie Antim Ivireanul, Antim, georgian de neam sau Antim ieromonahul, tipograful din Iviria.

În schimb, nu se cunosc deloc date despre vârsta sau locul de naştere al lui Antim. O informaţie sigură pe care Del Chiaro o furnizează este referitoare la numele său mirean, care este Andrei. Se mai cunoaşte şi numele părinţilor lui Antim Ivireanul, informaţie preluată din „Aşezământul Mănăstirii Antim”, aceştia numindu-se Ioan şi Maria. Potrivit lui Gabriel Ştrempel , în pagina 13 a acestui manuscris, care se referă la copiii săraci, şcolarizaţi la Mănăstirea Antim pentru a deveni preoţi, este scris:

„Să i se dea «aceluia» deosebi alţi 13 taleri: opt taleri să-i dea să se hirotonească diacon şi preot şi cinci taleri să-i rămână lui să facă el însuş un sărindariu şi să pomenească pre domnul, carele va fi, şi aceste 5 nume: Ioann, Mariia, Macarie ieromonah, Theodosie arhiereu şi Anthim, păcătosul, arhiereu”.

Ştrempel precizează că acestea sunt numele părinţilor lui Antim conform tradiţiei ortodoxe, care afirmă că primele numele pomenite sunt ale părinţilor.

În afară de originea sa georgiană, del Chiaro mai oferă încă un detaliu biografic despre Antim Ivireanul, susţinând că acesta, în tinereţe, a devenit sclavul unui popor, dar nu precizează care. Însă, se crede că ar fi vorba de poporul turc. În perioada robiei sale, se presupune că Antim Ivireanul a învăţat câteva limbi, printre care se numără greaca, în care va tipări şi va coresponda cu patriarhii de la Ierusalim şi de la Constantinopol, araba şi slava veche, în care va tipări, de asemenea, cărţi, dar şi limba turcă, în timpul şederii lui la Constantinopol.