Crearea Lumii Văzute

Aceste cuvinte rostite de Dumnezeu prin gura sfântului Ioan Evanghelistul arată lumii că dragostea intertreimică s-a extins şi spre celelalte lucruri, dând naştere la ceea ce numim noi astăzi Univers. De asemenea, cum Noul Testament se ascunde în cel Vechi, iar cel Vechi se descoperă în cel Nou, aceste cuvinte stau mărturie la faptul că lumea este creată de Dumnezeu prin voia Sa exprimată prin „Cuvânt”.

Lumea văzută este lumea care cade sub simţurile omului, sau sub incidenţa organelor de simţ. Ea cuprinde întregul univers, inclusiv omul, care nu poate fi despărţit nicidecum de natură. Sfântul Vasile cel Mare, Lactanţiu şi alţi părinţi bisericeşti subliniază faptul că „lumea a fost făcută pentru om”, iar „omul pentru Dumnezeu”. Astfel, omul nu poate fi conceput în afara naturii cosmice, precum nici natura nu poate fi înţeleasă fără om.

Lumea văzută e contingentă, fiind creată în mod liber de către Dumnezeu. Ea este „foarte bună”, fiind potrivită scopului ei.

Ea a fost creată astfel, încât omul, prin lucrarea sa, cu ajutorul lui să o ridice spre o deplină spiritualizare, în care omul să realizeze cea mai deplină unire cu Dumnezeu.

Creaţie şi Creator

Pentru a arăta diferenţa ontologică dintre Creator şi creaţie, s-a accentuat mai târziu că lumea a fost creată «din nimic» (II Macabei, 7, 28), afirmaţie de mare importanţă pentru evaluarea raportului dintre Dumnezeu şi cosmos. În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare observă că «alţii, între care este şi Platon, cel mare la elini, spun că Dumnezeu i-a făcut pe toate dintr-o materie preexistentă şi necreată (...). Spunând aceasta, ei nu înţeleg că leagă de Dumnezeu o slăbiciune. Căci dacă nu este El însuşi cauza materiei, ci face lucrurile dintr-o materie dinainte existentă, El e slab» . Este evident că şi cosmologia an¬tică, şi cea contemporană întâmpină aceleaşi probleme în articularea atotputerniciei divine cu ideea mobilităţii cosmosului, cauză fiind con¬ceperea unui Creator transcendent şi imobil ; e surprinzătoare, de aceea, opţiunea multor fizicieni de astăzi pentru soluţii asemănătoare creaţiei din nimic.

Originea lumii în actul creator divin implică şi unitatea ei funda¬mentală (pentru că toate sunt reductibile la un singur termen : «creaţie»), dincolo de diversitatea sau complexitatea sa : lumea este în acelaşi timp «cer şi pământ» în Simbolul credinţei, Biserica interpretează «cerul» ca fiind aspectul nevăzut sau inteligibil al creaţiei, «pământul» repre¬zentând aspectul văzut sau sensibil al acesteia. Dezvăluirea acestei com¬plexităţi în unitate depăşeşte atât dualismul, care afirmă distanţa între inteligibil şi sensibil, între spirit şi materie, cât ,şi monismul care afirmă că existenţa e sau spirit, sau materie. Corespondenţa şi convergenţa ce¬lor două aspecte ale creaţiei e dată în baza lor spirituală comună sau în faptul că cele văzute se întemeiază pe cele nevăzute. Pentru ştiinţa contemporană, unitatea cosmosului e dincolo de orice îndoială. O dovadă foarte importantă e chiar izotropia mişcării cosmice.

Există un paradox al unităţii în diversitate, evident în problematica ra¬portului dintre parte şi întreg. Astfel, deşi întregul e mai mult decât suma părţilor sale, orice parte a sa conţine şi reflectă întregul. Spre exemplu, omul e parte, dar şi sinteză în mic a lumii.

Atenţia Scripturii se centrează de acum asupra «pământului», asupra aspectului vizibil al creaţiei (Facerea, 1, 2). «Nevăzut şi netoc¬mit» (sau «netocmit şi gol»), «pământul» este un «adânc» întunecat, taină a esenţei create încă neorganizată, pe care Părinţii îl interpretează ca potenţialitate a fiinţei universului, ca «materie primordială» creată care urmează a fi organizată de înţeleptul Creator. Nu se poate vorbi însă de materie decât într-un sens foarte larg.