Crearea Omului

INTRODUCERE

Ca şi toate făpturile, omul îşi are originea la Dumnezeu, dar pe când celelalte făpturi apar prin simpla exprimare a voinţei divine, “să fie” (Facere,cap.1),omul este creat după sfat dumnezeiesc şi prin lucrarea directă, nemijlocită, a lui Dumnezeu Însusi. “ Şi a zis Dumnezeu”: Să facem pe om după chipul şi după asemănarea noastră...Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat si femeie” (Facere I, 26-27).[1]

Adevărul creatiei directe a primilor oameni de către Dumnezeu este amintită în multe locuri ale Sfintei Scripturi (Iov.10, 8; Luca 3, 8; Eccl.12, 7; I Cor.15, 47;I Tim.2, 13; I Cor.11, 8), adevăr confirmat de Însuşi Mântuitorul(Marcu 10, 6-8; Matei 19, 4-5), şi învăţat apoi de întreaga Sfântă Tradiţie, după cum spunea Sfântul Ioan Damaschin: “Dumnezeu creează pe om cu mâinile Sale din natura văzută şi nevăzută, după chipul si asemănarea Sa. A făcut din pământ, iar sufletul raţional si gânditor îi dădu prin suflarea Sa proprie”

Faptul că omul a fost creat în urma celorlalte făpturi pământeşti se explică, după teologia Sfinţilor Părinţi, prin înţelepciunea planului dumnezeiesc de creaţie, anume: Omul reprezentând încununarea creaturilor şi punctul de întalnire a celor două lumi, spirituală şi materială, era potrivit sa fie adus la existenţă în urma acestora; şi, în al doilea rând , omul fiind aşezat ca stăpân al pământului (Facere I, 28), ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, era chibzuit ca să se organizeze mai întâi pământul ca loc de desfăşurare a vieţii omeneşti.

Suiţi-vă, fraţilor cei care cu osârdie v-aţi aşezat suişuri în inima şi ascultaţi pe cel ce a zis: ”Veniţi sa ne urcăm în muntele Domnului, în casa Dumnezeului nostru, care ne face picioarele noastre ca ale cerbului şi ne pune întru lucruri înalte ca sa biruim intru cale Lui”(Isaia 2,3). Alergaţi cu cel ce zice: „Să ne sârguim până ce vom ajunge toţi la împreunarea credinţei şi a cunoştinţei lui Dumnezeu, la starea de bărbat desavarşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”(Efeseni 4,13), care a fost botezat în cel de-al treizecilea an al vieţii sale văzute si care a urcat pe cea de-a treizecia treaptă a scării celei duhovniceşti, căci Dumnezeu este iubirea. Lui se cuvine cântare, stăpânire, putere, Lui care a fost, este şi va fi pricina tuturor bunătăţilor în veci vecilor [2]. AMIN.

Capitolul I

OMUL DE LA “DUPĂ CHIP ” LA “DUPĂ ASEMĂNARE”

1. „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră.” [3]

Conform învăţăturii creştine omul a fost creat de la început printr-o acţiune specială a lui Dumnezeu, ca o unitate formată din trup şi suflet. Prin intermediul trupului său, care a fost luat din ţărână, omul este legat de pământ, în timp ce prin intermediul sufletului, care este rezultatul suflării dumnezeieşti, este legat de lumea nevăzută spirituală, priveşte spre cer[4]. În sinteza formată de aceste două elemente – muritor şi nemuritor, trecător şi veşnic – se găseşte adevărata fire a omului, explică Sf. Vasile cel Mare[5]. Din pricina acestei firi duble omul deţine un loc special în lume[6], deoarece prin intermediul părţii spirituale este în măsură să ajungă la starea îngerească, în timp ce prin trupul său, care este organul raţiunii şi al gândirii, stăpâneşte lumea văzută[7]. Prin urmare măreţia omului nu se datorează doar sufletului, ci şi trupului, deoarece amândouă sunt create de Dumnezeu şi necesare pentru desăvârşirea sa. Sufletul însufleţeşte trupul şi îi dă putere, trupul luând parte la trăirile şi simţirile sufletului[8].

Sf. Vasile afirmă că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său” din nimic, ca pe o unitate psihofizică, cu un rol deosebit între celelalte creaturi, l-a destinat să fie stăpânitor al lumii văzute şi, prin virtute, să ajungă la asemănarea cu Creatorul său. Sfântul părinte nu dă o definiţie precisă a ceea ce înseamnă „chipul” lui Dumnezeu din om. Îl recunoaşte pe acesta în general în toate darurile omului spiritual şi în posibilitatea lui de a-L cunoaşte pe Dumnezeu[9]. Sf. Vasile vede „chipul” mai ales în elementul spiritual[10]; uneori îl identifică în minte şi în inteligenţă[11], iar alteori în libertatea şi stăpânirea de sine (τ α τεξο σιο) [12] precum şi în puterea creativă a omului[13].

Libertatea şi conducerea sau stăpânirea de sine (τ α τεξο σιο) [14], după Sf. Vasile, constituie un semn de recunoaştere esenţial al chipului lui Dumnezeu, prin ele exprimându-se libertatea voinţei. Ele constituie puterea care dă valoare faptelor omeneşti în faţa lui Dumnezeu, Care apreciază, preţuieşte ceea ce se dobândeşte prin virtute. Virtutea depinde prin urmare de libertate şi de puterea omului de a se conduce pe sine însuşi[15]. „Dumnezeu nu iubeşte ceea ce se face din constrângere, ci ceea ce rezultă din virtute. Iar virtutea se naşte din voinţa liberă nu din necesitate. Voinţa liberă însă e condiţionată de cele ale noastre. Iar ale noastre sunt libertatea şi conducerea (stăpânirea) de sine” [16].

Libertatea şi conducerea de sine constituie expresia principală a chipului dumnezeiesc pentru că Dumnezeu este liber şi stăpân deplin pe voinţa Sa şi l-a creat pe om în mod liber. Ele sunt completarea necesară a părţii raţionale, deoarece în făpturile raţionale nu există loc pentru acţiuni ca rezultat al unei robii faţă de necesitate[17]. Sf. Vasile cel Mare accentuează în mod special faptul că omul este dotat cu harisma libertăţii şi prin urmare, ca făptură raţională, liberă şi stăpână pe sine, este responsabil de faptele sale.

Sf. Vasile, cu toate că identifică chipul lui Dumnezeu mai ales în elementele spirituale ale omului, adică în suflet şi minte, spune că toate cele ce intră în alcătuirea omului, chiar şi minunata alcătuire a trupului său, mărturisesc strânsa legătură a acestuia cu Dumnezeu: „Dacă vrei, după ce ai privit sufletul, ia aminte şi la alcătuirea trupului şi admiră ce locaş potrivit a creat sufletului cuvântător minunatul Creator. Dintre toate vieţuitoarele numai pe om l-a creat cu facultatea de a sta drept, ca să cunoşti şi din forma lui că viaţa ta este de origine dumnezeiască. Căci toate patrupedele privesc spre pământ şi sunt plecate spre pântece; numai omul are privirea gata spre cer, ca să nu se îndeletnicească cu pântecele, nici cu pasiunile cele de sub pântece, ci să aibă toată pornirea lui spre înălţime” [18].