Cugetarea la moarte și la judecată în spiritualitatea ortodoxă

INTRODUCERE

În fiecare an, la scară planetară, mor aproximativ 50 de milioane de oameni. Dacă ne folosim de un calcul simplu, vom observa că media incidenţei acestui fenomen are următoarele valori determinate de ciclicitatea zilelor, orelor, minutelor. Cu stupoare, constatăm că în fiecare zi a anului nostru solar, mor aproximativ 136.900 de oameni, în fiecare oră 5.700 şi în fiecare minut aproximativ 95 de semeni de-ai noştri părăsesc această lume. Un timp atât de scurt în comparaţie cu această mulţime de morţi, care covârşeşte însuşi timpul. Doar Dumnezeu poate, în nemărginirea Sa, să-i cunoască şi să-i pomenească pe toţi, cu aceeaşi repeziciune cu care trec în cealaltă lume şi doar El poate să-i primească, să-i întâmpine şi să le descopere tainele în care au intrat. Realitatea diafană de ,,dincolo” este simţită şi intuită doar de cei ce se ,,desprind” de cele pământeşti, trecătoare şi se alipesc de Dumnezeu şi aceştia nu sunt alţii decât Sfinţii.

Viaţa şi moartea sunt prezente în fiecare clipă a timpului. Fiecare ,,fărâmă” a acestei treceri este ,,îmbinată” de ţipetele ,,noilor” făpturi ce păşesc în această ,,arenă” în vederea luptei decisive, ori este impregnată de tânguirile celor ce trec dincolo de graniţele acestei realităţi, pentru a li se revela o alta. Viaţa şi moartea, îngemănându-se şi dându-şi mâna necontenit, îşi împart întâietatea, una epuizată şi sleită de puteri, predând ştafeta celeilalte care încă dăinuie şi estompează (chiar şi prin număr) efectele celei dintâi. Tăvălugul (reprezentând timpul) care nu e decât o altă coordonată a existenţei noastre, are menirea să zdrobească în teascul lui ,,frământătura” alcătuită din pământ, având în ea suflare de viaţă, spre a o primi, pentru ca mustul scurs din ea să devină vinul care va dăinui în cămările cereşti, ce va veseli inimile îmbătate de beţia lucidităţii.

Între aceste coordonate spaţio – temporale, aspectul biologic al morţii, de confruntare individuală cu moartea, este de netrecut. Depinde de fiecare fiinţă umană să-şi arvunească ,,cerul” şi a-l moşteni, ori, din contra, de a-l pierde. Tot între aceste limite spaţio – temporale, omul cunoaşte, experiază şi aspectul sociologic, de întâlnire cu moartea altora şi tocmai datorită finitudinii lui, el încearcă să se salveze din soarta de muritor, deschizându-se spre transcendenţă. El poate resimţi tirania morţii şi faptul că nu este un lucru natural, ci este nenaturală şi simte că-l violentează de dreptul lui de a exista, pentru că el intuieşte că a fost creat spre a fi nemuritor. În această dramă existenţială, realitatea morţii descoperă un refuz primordial la dialogul cu Dumnezeu. Omul presimte că în această tulburătoare taină, trebuie să existe urma unei răni întunecate, un păcat, un refuz de a iubi pe Dumnezeu.

Deşi ştiinţa a ajuns să afirme că moartea e un fenomen natural, oamenii au o foarte mare spaimă, frică de moarte; caută să se elibereze de gândul la ea şi încearcă să acopere realitatea ei. Aşa s-au născut mişcările ecologiste care refuză ,,vizibilitatea socială a morţii” şi au ajuns să opună înmormântării (în ţările în care din totdeauna această practică a existat) incinerarea, considerată economică şi mai puţin costisitoare. Tot astfel, în zilele noastre, prin uniformizare sau globalizare, prin crearea unei lumi autonome, secularizate şi impersonale, departe de Dumnezeu, aceasta fiind lumea tehnicii, s-a ajuns la un proces de alienare a omului de esenţa vieţii. Totuşi setea de divinitate a devenit o realitate imperioasă pentru omul contemporan însă acumularea de cunoştinţe prin ştiinţă nu a fost asociată până în prezent şi cu o sporire a sensului vieţii. Această epocă, dominată de o experienţă spirituală, pare a fi estompat în cunoştinţele celor mai mulţi, acuitatea întrebărilor despre moarte, cum susţine Ch. Yannaras.

Substanţa învăţăturii creştine este de a nu muri spiritual, ea învaţă să ne folosim de toate câte există în lume, într-un mod raţional, însă neuitând că ,,patria” noastră nu este aici ci în cer cu Hristos. Omul trebuie să lupte pentru redobândirea sensului primar al fiinţei sale, prin transfigurarea neliniştii sale şi prin dinamismul său spiritual spre Dumnezeu. În această încercare, fără repere sau puncte de referinţă ancorate în spiritualitate şi tradiţie creştină, omul riscă a se nega pe el însuşi şi ajunge să aibă oroare de ceea ce înseamnă perspectiva morţii proprii şi astfel se agaţă disperat de această viaţă terestră, momentul morţii însemnând un adevărat stigmat pe care încearcă să-l mascheze sau să-l refuleze în conştiinţele lui. Această lipsă a unei spiritualităţi autentice, face ca omul modern să nu mai întrevadă şi posibilitatea unei existenţe de după moarte de unde şi frica lui de neantizare, dorinţa lui de nemurire şi ajungere cu orice preţ la ,,metodele epocale” de întinerire, ori speranţa lui că poate prin tehnologia pe care o deţine să împingă moartea cât mai mult posibil spre bătrâneţe avansată. Secularizarea valorilor tradiţionale ale spiritualităţii creştine, goleşte viaţa de semnificaţia ei spirituală, limitându-se doar la partea ei văzută, fereşte omul de suferinţă pentru că nu o mai înţelege şi sfârşeşte apoi în tanatofobie.

Aportul ştiinţei la cercetarea fenomenului morţii nu este de neglijat. Ea poate oferi şansa unei valorificări a vieţii pentru un om prin moartea altui om, mai ales prin posibilităţile actuale ale donării de organe. Cu toate acestea, chiar dacă datele ştiinţei atestă faptul că moartea este iminentă, chiar dacă ea este privită ca fenomen natural, chiar dacă există o procesualitate a ei, atunci când ea survine, chiar dacă există mai multe etape în moartea organismului, chiar dacă perceperea ei este diferită în funcţie de unii factori şi chiar dacă există o multitudine de atitudini pe patul morţii, îngrijirea muribunzilor şi asistenţa morţii este o condiţie sine qua non a fiecărui om, pentru că fiecare din noi, nu va putea trece peste acest eveniment singur, ci ajutat de duhovnic, medic ori familie, înconjuraţi de cei dragi; această dorinţă fiind un reflex al comuniunii şi siguranţei ce i-o poate insufla familia, biserica cea mică. Iată de ce ştiinţa pledează pentru o asistenţă umană a morţii, care are menirea de a fi utilă omului chiar pe patul de moarte, alinând (când situaţia o cere) suferinţe de nesuportat.

Contrabalansul anumitor perspective ale vieţii, lipsite de o axă spirituală creştină, li se opune tradiţia ortodoxă, cu o reprezentare realistă a fenomenului morţii fizice (fără a-l absolutiza), cu o interpretare spirituală a morţii duhovniceşti şi cu o practică a cugetării la moarte, veche de când este creştinismul. Această lucrare a cugetării la moarte şi la lucrurile de după ea, nu reprezintă o amintire sterilă, realizată la nivel mental, menită să încânte orgoliul propriu al ascetului prin înălţimea cugetării sale, ci impune transformarea interioară a nevoitorului, care sub impactul acestor realităţi îşi schimbă viaţa, într-una de osteneli, plâns şi pocăinţă pentru soarta sufletului său după moarte şi judecată. Sufletul său se poate lumina prin această cugetare şi poate fi începutul a multor virtuţi, ori poate ,,sfârşi” în a dărui Hristos, vederi duhovniceşti, care-s mai presus de fire, celor ce se încumetă a urma îndemnurilor cuprinse în predaniile Bisericii noastre.

CAPITOLUL I: REALITATEA MORŢII

1. O perspectivă a morţii

1.1 Iminenţa morţii

1.2 Moartea privită ca fenomen natural

1.1 Iminenţa morţii

Viaţa şi moartea sunt de nedespărţit. Moartea nu poate să aibă o existenţă de sine stătătoare, independentă de viaţă. Ea nu este o noţiune abstractă, aflată dincolo de realitatea materială sau spirituală şi nu poate fi regăsită decât acolo unde există viaţa. ,,Moartea este o prezenţă continuă şi indestructibil legată de viaţă – este imanentă vieţii” . Înţelegem moartea şi vorbim despre ea doar din perspectiva vieţii. Numai raportată la moarte, viaţa capătă valoare şi poate fi trăită intens la adevărata ei valoare, ca pregătire pentru veşnica comuniune cu Dumnezeu Treime.

,,Moartea este o tragedie care se consumă cotidian şi pe dimensiuni universale; respingerea ei nu influenţează cu nimic felul necesar şi categoric în care apare” . Prezentă în fiecare clipă a existenţei, ea îşi dispută întâietatea alături de viaţă, nu de azi, ieri, ci de atunci de când valorizarea libertăţii omului, a sfârşit în alegerea ei şi respingerea dialogului cu Dumnezeu. De atunci omul trăieşte această realitate (care este moartea) cu tragismul şi iraţionalul ei, venit peste el, ca ceva împotriva naturii lui, simţind că-l violentează de dreptul lui funciar: acela de a exista, de a fi. De aceea el ,,nu poate accepta moartea, cu întreg cortegiul ei de moduri iraţionale şi nefaste” , deoarece nu-i este proprie, ci a intrat în natura lui ca un ,,accident”.