Despre frica de Dumnezeu

INTRODUCERE

În lucrarea de față îmi propun să prezint tema anunțată în titlu printr-o abordare în două

direcții: prezentarea unor elemente de conținut și a modului în care cuprinsul acestui conținut s-a

format. Știm că operele Sfinților Părinți sunt rodul unei gândiri teologice și a unei trăiri profunde

duhovnicești, accesul la cunoaștere se datorează gândirii și a revelației lor. Mă gândesc să spun

câteva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindcă este „începutul înțelepciunii". Dar tare mi-e că

nu înțelegem noi ce este frica lui Dumnezeu; adică, să-ți fie frică de Dumnezeu dacă faci rău, și

atuncea, de frica băutului, să nu faci nici aia, nici ailaltă? Dar atuncea, dacă ne este frică de

Dumnezeu în felul acesta, cum propovăduim noi un Dumnezeu al dragostei, și unde este dragostea

dacă ne este frică de Dumnezeu așa cum ne este frică de un câine rău? Dar atunci ce este frica lui

Dumnezeu?

Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca să se păzească de rele, și-a agațat în odaie o

icoană, sau mai bine zis un tablou, unde se arată Judecata de Apoi, și mai ales chinurile iadului. Și

atuncea nădăjduiește, când îi vin gânduri rele, ca uitându-se la chinurile iadului să se înfricoșeze și

să se ajute ca să le taie. Spunea că, la început, mergea tactica aceasta a nevoinței, dar acuma se uită

cu indiferență la toate ororile pe care le arată tabloul, și începutul înțelepciunii parcă nu se

înțelenește în inima lui. Dar îmi venea să zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeași cu frica de

Dumnezeu, sau când alții gândesc că, tot așa, se înfricoșează cu gândirea la draci și la tot ce ne fac

ei? Dar atuncea îmi vine gândul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adică, Dumnezeul

nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul?

Din această pricină am dorit să redau pe scurt în câteva cuvinte ce este frica de Dumnezeu

sau frica lui Dumnezeu, folosindu-mă de scrierile și explicațiile a câțiva Sfinți Părinți legate de

aceată temă, pentru a reda precis, concret și pe înțelesul la ce se referă frica de Dumnezeu sau la ce

ar trebui sa ne gândim. Căci de cele mai multe ori ne vin în minte astfel de gânduri despre care nu

avem nici un fel de cunoștință, iar din comoditate sau poate de teamă, evităm să întrebăm

persoanele care cunosc răspunsurile la întrebările noastre și rămânem astfel cu anumite lipsuri care

din nebăgare de seamă se pot umple cu multe neadevăruri.

Prin urmare în rândurile de mai jos o să vă vorbesc despre Frica de Dumnezeu, tema acestui

proiect; folosindu-mă de mărturii scrise, definiții și explicații date de pe această temă de Sfinții

Părinți.

CAPITOLUL I

FRICA DE DUMNEZEU ȘI GÂNDUL LA JUDECATĂ

Părinții duhovnicești ne vorbesc în principal despre o frică sau o teamă de lume. O angoasă,

o spaimă pătimașă , izvorâtă din teama pătimașului e a nu-și putea împlini dorințele privind lumea

și lucrurile ei.

Sfântul Maxim Mărturisitorul insistă asupra caracterului pătimaș al acestei frici. Păcatul

prim constă, pentru acest Sfânt Părinte, în dumnezeirea creației, în loc de a acorda cinstea cuvenită

Creatorului ei. Omul pătimaș nu are altă grijă decât satisfacerea irațională a dorințelor sale

păcătoase, prin intermediul lumii. El nu caută altceva decăt să-și realizeze, prin intermediul

acesteia, dorințele sale pătimașe, trăind permanent spaima, pe de o parte de lume, ca de ceva

inexplorat deplin, iar pe de altă parte, teama că ea nu va reuși să-i ofere bucuria sau plăcerea

sperată.

Același Sfânt Maxim Mărturisitorul vorbește despre lanțul vicios plăcere - durere, care

caracterizează viața pătimașă. Omul cufundat în păcate crede că poate să separe pe una de alta,

evitând tot ceea ce i-ar putea provoca durere, și alergând cu toată ființa sa spre tot ceea ce este în

stare să-i aducă plăcere. Iraționalitatea patimii constă tocmai în această focalizare, în această

direcționare a „ puterilor și resurselor sale spre dobândirea plăcerii trecătoare. te curățirea

conștiinței”.

Experiind insuficienta, neputința și lipsa de deplinătate bunurilor și mijloacelor pe care i le

oferă lumea aceasta hilară și amăgitoare, omul descoperă durerile și strâmtorările lumii. Iar

acestea, în loc să-i spiritualizeze, îl aruncă iarăși în oceanul și mai adânc al patimilor,

scufundându-l în plăcerile sale amețitoare și amăgitoare. Pe omul pătimaș, frica aceasta, în loc să-l

întoarcă spre sine și spre Dumnezeu, îl leagă și mai mult de lumea iluzorie îndepărtându-l de la

chemările mai înalte ale lui Creatorului său.

Omului pătimaș lumea nu i de descoperi în rațiunile ei și nu este cale de înaintare spre

Dumnezeu și spre fericirea veșnică, ci este o mare învolburată, ale cărei valuri sunt patimile în

infinitele lor manifestări și nuanțe reproșabile. Neîntelegându-i raționalitatea, omul pătimaș nu se

alege din această alergare fără țintă și sens duhovnicesc decât cu o îndoită teamă: de obiectul căutat

și de negăsirca lui sau de înșelarea așteptărilor sale.