Despre predestinație

Capitolul I

Despre libertate și „destin”

Pentru a înțelege mai bine noțiunea de „predestinație” trebuie să lămurim mai întâi concepția de libertate din punct de vedere teologic și pe cea de „destin”. Libertatea se referă la capacitatea omului pe care Dumnezeu i-a lăsat-o prin creație, aceea de a putea alege. Însăși una din caracteristicile chipului dumnezeiesc în om, se referă la voință. Învățătura Bisericii Ortodoxe, pe baza referatului biblic al creației a mărturisit dintodeauna „darul divin” făcut omului, acela de a putea alege , ceea ce teologii au numit liberul arbitru. „ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul; tu alege!” ( Deuteronom, XXX,19). Acest concept de liberă voință a omului și lipsa de constrângere există, deci încă din vremuri veterotestamentare. Omul dintodeauna a simțit și a experimentat noțiunea de libertate și mai ales a înțeles că orice act liber consimțit și înfăptuit, atrage după sine consecințe bune sau nefaste, în funcție de natura acțiunii înfăptuite. Acest concept de libertate presupune la rându-i pe un altul: acela de responsabilitate. De-a lungul timpului aceste probleme au constituit izvorul unor controverse filosofice, în care mari gânditori ai lumii și-au expus părerile, de cele mai multe ori contradictorii. După unii filosofi, noțiunea de „libertate” face parte din categoria conceptelor corelative, care nu pot fi gândite în lipsa semnificației unui alt concept. Precum binele nu are sens fără a presupune răul, la fel și libertatea poate fi gândită doar în relație cu noțiunea de limită. Marele filosof Descartes afirma că „principala perfecțiune a omului este de a avea un liber arbitru, care îl face demn de laudă sau de dispreț”. Unii gânditori referindu-se la conceptul de libertate religioasă, au o părere diametral opusă celor arătate până aici. De exemplu: Fridrich Nitzshe, considera că în religia și filosofia creștină, sensul conceptului de libertate corelativ sensului de interdicție. Libertatea nu poate fi concepută în afara constrângerii sau a pedepsei.

Concluzionând conceptul de libertate, este în general recunoscut ca fiind o calitate de care omul poate uzita în a-și manifesta libera alegere, de a săvârși sau nu o acțiune, de a accepta sau nu un adevăr. etc. Din punct de vedere religios s-au iscat însă discuții aprinse în jurul unei dileme: omul săvârșește binele independent de lucrarea harului divin? Cât și ce rol are harul divin în manifestarea libertății omului. Înainte de a detalia acest subiect care a iscat divergențe mari între ortodocși, catolici și protestanți, cele trei religii creștine însemnate, vom încerca să prezentăm câteva referiri despre noțiunea de „destin”.

Afirmam anterior că omul chiar dintru începuturile existenței sale, în momente limite ale vieții, văzându-se neajutorat în fața unor vicisitudini și copleșit de o serie de împrejurări care-l condiționează și, adesea îl și înfrâng, deci omul religios, a aruncat vina pe atotputernicia divină, pe hotărârea pe care Divinitatea a luat-o în privința cursului vieții sale. S-a născut astfel conceptul de „destin”, „soartă”. Ideea destinului (soartă, ursită, soroc, etc.) este adânc înrădăcinată în conștiința omenirii, dar în decursul istoriei acest concept a cunoscut mai multe stadii: la început stadiul magic, mitologic și apoi, cel filosofic. În Grecia Antică existau mai multe oracole, cel mai vestit fiind cel din Delfhi, unde, timp de circa 1000 de ani, oamenii au venit ca să-și afle destinul.